Categorie: Bucatarul

Mandrie si prejudecati: cinci.

De cand am inceput „scriiturile” despre bucatareala de zi cu zi si despre uleiurile de gatit, am tot adunat adevarate „perle” de gandire, tot scotocind netul in cautarea celor mai bune practici in bucatarie. In special in materie de uleiuri caci aici ne sta experienta si expertiza. Iata topul, in ordinea descrescatoare a aparitiei si a nivelului de amuzament pe care il starnesc:

5. Uleiul se arunca dupa prima folosire. Nimic mai gresit. „Cel mai” gresit. Cele mai bune bucate ies la a doua sau chiar la a treia incercare. Deoarece, trecut prin foc, uleiul se gateste si el. Pe cuvant de bucatar-chef, si pe incercate.

4. Acizii grasi ingrasa. Logic, nu? Ca d-aia sunt grasi, sa ne ingrase pe noi. De fapt logica aici nu joaca nici un rol, chimistii insa da. Caci ei i-au botezat asa. Acizii grasi sunt componente ale moleculei de grasime. Iar grasimile Omega 3, 6 sau 9 sunt doar alte denumiri pentru acesti acizi grasi. Cei nesaturati. Despre ceilalti, mai tarziu.

3. Colesterolul este o grasime. Rea sau buna, nu conteaza. Ne-am distrat cale de un articol intreg pe tema asta. Pe scurt: colesterolul este un alcool extrem de important, produs de ficat, fara vreo legatura demonstrata cu alimentele pe care le consumam, ci in functie de necesitatile organismului. El circula prin sange insotit de o molecula de grasime, de aici confuzia si baza intregii propagande comerciale.

2. Uleiul „din comert” este diluat cu apa. Pe cat de distractiva este „ideea”, pe atat de infricosatoare vi s-ar parea, daca ati sti cata lume traieste cu „certitudinea” asta in cap. Uleiul nu se amesteca niciodata cu apa. Dar nici-o-da-ta. Asa e ordonata lumea asta de cand e ea. Confuzia, se pare, vine de la maioneza, sapun, lapte si altele numite emulsii unde uleiul si apa „locuiesc” impreuna, dar pe cuvant de onoare ca nu se „inghit”. Un articol complet, in curand, aici pe blog, dupa ce ne-om reveni din ras si din spaima.

1. Alimentele prajite sunt cancerigene. Acestui curent de opinie nu e bine sa-i vorbesti impotriva decat daca esti pregatit sa pleci cu capul spart. O sa soptim noi acum, din respect pentru „majoritati”: toata lumea mananca prajit. Toata. Pentru ca e bun rau. Englezii au „fish and chips”, chinezii trag la tigaie (wok) tot ce-ti imaginezi, americanii exporta aripioare de pui si cartofi prajiti cu vaporul, austriecii se mandresc cu snitzel-ele lor, grecii si italienii prajesc tot ce misuna prin mari si oceane. Sfatul nostru este sa stropiti totul cu un vin bun, iar cancerul… sa moara de ciuda.

Reteta cea mai noua

Sunt momente cand o reteta noua iti iese de nota zece. Nu se intampla frecvent insa, daca se intampla asa, stii ca este vorba de un moment special, cand parca toate planetele s-au aliniat, ca sa-ti faca tie ziua frumoasa. Ai inspiratie, intuitie, inventivitate si toate se aseaza la locul lor, exact asa cum trebuie.

Si ai stiut asta din clipa cand ai ajuns in piata, cand tot ce-ai pus in plasa parea mai proaspat, mai apetisant si mai potrivit ca niciodata. Intr-o zi ca aceasta este foarte posibil sa te intalnesti in fata unui raft si cu cea mai noua creatie marca Spornic. Sclipirea aurie de pe ambalaj ti-a facut cu ochiul si mana parca a plecat singura. Intuitie, cum spuneam.

Odata ajuns in bucatarie, Spornic Premium, o sa iti ofere, drept recompensa, toate calitatile lui: rezistenta deosebita la temperaturi inalte (232˚C !!!), pentru preparatele acelea cu crusta aurie care-i fericesc pe copii, mai ales… sau continutul ridicat de acizi grasi esentiali, de tip Omega 9 (75%), ceea ce inseamna sanatate pe paine, medicament curat, cum glumea recent un bucatar chef care l-a incercat. Daca mai pui la socoteala si ca are cel mai mic continut de grasimi saturate dintre toate, intelegi ca a fost creat anume pentru cei mai buni. Inventivitate, mai stii?

Tot ce-ti mai ramane acum este sa te-apuci de gatit, sa pui in opera retetele acelea pe care le-ai notat, dar pe care le-ai pastrat pentru ocazii speciale. Totul va merge ca uns si va creste spornic daca presari si-un pic de pasiune, de dragoste pentru bucate bune si mese inconjurate de oameni sanatosi si veseli. Caci ei sunt cei care iti trimit inimioare si curcubeie de ziua ta si te inspira sa prepari in fiecare zi cate o reteta noua. Sau doua. Sau zece.

Uleiul. Ingredient sau aliment?

Va povesteam (aici) ca ni s-a aprins imaginatia si pofta de rascolit prin cartile de gastronomie dupa ce s-a lansat pe piata ultima creatie marca Spornic, pe numele ei Premium. Si poate ca va veti sopti in barba ca un ulei nou nu are de ce sa fie un motiv de asa mare bucurie sau tema pentru discutii savante si pretioase. Va asiguram ca va intelegem perfect pozitia, dar, in acelasi timp, va rugam sa ne dati voie sa va surprindem.

Impresia generala este ca uleiurile toate fac cam acelasi lucru si ca orice discutie mai aprofundata este rezervata doar bucatarilor cu diplome si scoli inalte de gastronomie, chimistilor alimentari sau nutritionistilor. In lumea reala insa lucrurile nu stau chiar asa. Folosirea uleiului la gatit este mestesug curat, care necesita ani buni de practica, cu probe si comparatii, cu retete simple si complexe gatite cu truda si cu simturile toate in alerta maxima.

Sa incepem, asadar, cu inceputul. Sau care sunt criteriile de care tinem cont cand alegem un ulei. Experientele anterioare din bucatarie incep sa se adune in cap si sa formeze concluzii. Un ulei bun nu schimba gustul mancarurilor, sau, cu uleiul cutare, crusta aurie imi iese perfect uniforma si crocanta, sau prefer un ulei cu care sa pot gati rapid sau care este mai sanatos, sau care nu ramane pe carne sau pe vestitii mei cartofi prajiti. Cu toate astea in minte bucatarul/bucatareasa alege un ulei sau altul. Odata ales si turnat in tigaie nu-ti mai bati capul prea mult cu el. Si de aici incep discutiile noastre, caci in capul nostru incep intrebarile: cum, cand, cine si de ce.

Trebuie sa stiti ca in tigaie nu doar mancarea se “gateste”. CI SI ULEIUL IN SINE. Suntem siguri ca doar o gospodina foarte experimentata iti poate spune, de exemplu, ca cei mai gustosi cartofi prajiti (sau chiar friptura cea mai buna) nu ies la prima prajeala, cand uleiul e nou, ci la a doua sau chiar la a treia. Sau ca, la a doua prajeala cu acelasi ulei “timpul de rumenire” este aproape de doua ori mai mic. Nu bagam mana in focul de sub tigaie ca este acesta un “mare secret”, insa credem ca trebuie neaparat stiut, pus in practica si analizat, ca mai jos, pentru o mai buna intelegere a folosintei uleiului.

Noi nu o sa facem uz de experientele culinare anterioare, ci o sa intram in problema pe usa cercetarii stiintifice pentru a lamuri chestiunea. Expus la temperaturi inalte, in ulei se produc o serie de reactii chimice, care au consecinte directe asupra gustului, mirosului sau texturii mancarurilor. Moleculele de grasime sufera multiple transformari si genereaza o multitudine de compusi foarte aromati. Unii dintre ei sunt deosebit de placuti (gustul inconfundabil pe care il asociem carnii prajite) altii, dimpotriva, dezagreabili si, in cele mai multe cazuri, nocivi pentru sanatate.

Proportia intre cele doua categorii de compusi este data de nimic altceva decat de cantitatea de mancare preparata cu acest ulei. Sau altfel spus de numarul de utilizari la care a fost folosit acest ulei. La primele gatiri, uleiul “imprumuta” din aromele sale mancarii si primeste in schimb “recunostinta” preparatului: acesta lasa in urma sa fragmente microscopice de zaharuri aproape arse care, la urmatoarea utilizare, vor imbogati si, mai ales, vor accelera procesele de aromatizare si rumenire a mancarii. Aceasta-i explicatia! Ca sa intelegem mai mult si sa gatim mai bine.

Uleiul este un aliment. Il consumam odata cu mancarea, chiar daca nu ii acordam prea mare atentie. El este insa printre primii si poate cei mai importanti responsabili in materie de gust. Alegeti-l cu toata grija si va va darui inapoi inzecit toata priceperea sa. Ca sa-l cunoasteti mai bine, mai treceti pe aici.

Veti afla cata caldura poate sa indure (punctul de fum) pana sa arda tot de placere (punctul de foc), pe ce note stie sa cante sfaraind si fluierand in tigaie, cum se topeste de dragul gustului bun (da, are si punct de topire) sau de ce nu a avut niciodata o relatie serioasa cu apa.

La inceput

Va anuntam zilele trecute (pe Facebook) ca o sa luam la boabe marunte toate felurile de uleiuri din toata lumea si de pe la noi, intr-o discutie ampla, de vreo zece articole (zicem noi) sau mai multe daca veti considera ca ne-a scapat ceva. De la inceput va promitem ca discutiile vor avea si substrat practic, adica vom trece pe sub lupa si toate procesele de gatire cu aceste uleiuri. Caci teoriile gastronomice nefinalizate cu practica in bucatarie sunt, cum zice romanul, ca nunta fara toba.

La ce bun?

…se vor intreba unii, nascuti sceptici si calificati de viata la categoria grea a carcotasilor de serviciu. Raspunsul nostru, dragilor si mai ales dragelor, il veti afla cu siguranta partial dupa fiecare articol si in intregime la finalul seriei, cand vom trage impreuna concluziile. Pana atunci insa, vom trece in diagonala, in rezumat deci, cateva dintre temele ce vor fi expuse pe larg in saptamanile ce urmeaza, ca sa aveti o privire de ansamblu asupra problemei si sa va decideti singuri daca va incingeti (tigaile si tavile) in aceasta „hora” culinara.

Asadar pregatiti-va sa prajim, in totala cunostinta de cauza, tot ce ne cade in mana: carnuri si legume, fructe, ciocolata si chiar inghetata. Sa coacem la temperaturi inalte fripturi, tocanite si deserturi dulci. Sa fierbem in grasimi fierbinti prejudecati si zvonuri, sa cautam secrete-n samburi, si-n seminte si in flori, si sa-ntelegem, poate impreuna, ce rost i s-a croit anume, uleiului… cu rele si cu bune.

De unde până unde?

Si poate va-ntrebati (pe drept) ce ne-a venit asa deodata, sa despicam, cum am mai spus, in 44 firul, si sa va spunem cate-n luna si in stele, despre uleiuri. Pai, in primul rand, ca asta ne e treaba. Apoi, ca nu gasesti niciunde, legate impreuna, cercetarea dreapta, de bun simt, cu harul si talentul gospodinei. Si sa mai zicem… ca de la chimie pana la gastronomie nu e o cale asa de lunga. Nu. Dimpotriva. E scurta, dar nu-i lesnicioasa deloc. Ci usor abrupta si uneori plina de capcane, fiind si foarte, foarte aglomerata de multi “specialisti”.

Si tot pe drept va spunem si fara ocolisuri, ca am aflat recent de unde ni se trage si avantul. Si mandria. Am pus pe rafturi si-n sacose, de curand, o noua sticla de ulei curat. Si am primit in schimb doar vorbe bune si-un oftat. Din ala bun, stiti voi… cand zice omu’: “off… in sfarsit!”, o chestie la toate buna. L-am botezat pe latineste, Premium. Sa stie toata lumea ca de-aici incolo doar premiantii pot sa-i stea alaturi. L-am imbracat si-n auriu sa-l tina minte lumea, ca pe cel dintai, adica primul dintre toate. Acela care, prin natura sa, stie mai mult si face mai bine.

Ne laudam, e drept, dar e cinstit demersul cand pui pe-acelasi taler grija, pentru sanatate, si munca, pentru calitate. De-aici ne vine pofta de “scrisori” si inspiratia pentru gatit. Va asteptam cu drag sa ne cititi si maine si poimaine si mereu, si daca nu va va placea povestea, sa nu ne ziceti noua SPORNIC.

Spornic cel voinic si ouale de aur

Povestea noastra incepe astazi cu sfarsitul. “Si au gatit fericiti pana la adanci batraneti”. Asa cum va spuneam deunazi, aceasta e rasplata pentru toate eforturile noastre, de la momentul in care asezam sticlele de Spornic pe rafturi pana cand acestea isi croiesc drum spre sacosele voastre de cumparaturi. Cele ramase zilele acestea in magazine, cu atat de putin timp pana la marea sarbatoare a primaverii, au o latura speciala. Nu se vede, dar poate, – si ramane sa ne confirmati voi – poate ca se simte, in forma si aroma. Pentru ca sunt uleiurile stoarse si mestesugite cu gandul la Paste.

Suntem aproape convinsi ca, daca ar putea vorbi intre ele, noaptea, la rafturi, surorile blonde ale familiei Spornic ar discuta numai despre masa de Paste. Caci unde sa-si doreasca mai mult uleiurile sa curga, daca nu in drob, fripturi de miel, pasca si cozonaci –  cel mai de pret destin al fiecarei licori de floarea-soarelui.

Cu atat mai mult cu cat, anul acesta, planul este grandios. Va propunem sa gandim si sa cream impreuna cea mai senzationala masa de Paste. Cu oua vopsite natural, cu retete boieresti din marile cuhnii traditionale si bucatarii recunoscute de dincolo de granite.  Ne credeti cand va spunem ca treaba este mai usoara decat suna?

Vorba unui mare rus al istoriei: daca nu stiti, (va) invatam. Daca nu puteti… ei, asta-i buna. Toate retetele Spornic sunt gatite in cuvinte alese, cu gandul la mainile iscusite din bucatarie, dar si la cei dintre voi sedusi de curand de aburii mancarii pregatite acasa. De considerati vreodat’ ca v-ati incurcat in randuri si pasi de pregatire a vreunei placinte mai indaratnice, sunteti cu drag poftiti sa ne trimiteti intrebari si nelamuriri in comentariile din josul paginii. Caci din vorba se face fapta si din fapta, vorba.

Acestea fiind spuse, sa ne intoarcem la ouale noastre. Pentru ca, toate ca toate, dar ouale vopsite nu au cum sa lipseasca din spectacolul culinar – si vizual – al Sfintelor Pasti. Inainte de a porni in periplul pre-sarbatoresc din supermarket-uri, dupa vopsele de oua pline ochi de coloranti, v-am pregatit noi cateva ponturi. Un soi de reintoarcere la obiceiurile din batrani. Vorbim despre vopsitul in mod natural. Pe vremuri, ouale se puneau la fiert in foi de ceapa, frunze si fire de patrunjel. Mestesug migalos, dar nu se poate altfel intr-o tara in care vopsitul si incondeierea oualor au atins, fara exagerare, culmile artei,  prin cromatica si compozitii unice, prin tehnica si simbolistici profunde.

Departe de noi gandul de a incerca sa atingem perfectiunea oualor din Bucovina si Maramures. Mai degraba,  trecem in revista idei, tehnici si trucuri la indemana oricui. Inainte de orice, doua vorbe de familiarizare cu codul bunelor vopsiri. Culorile – cele naturale, adica; nu discutam despre vopseaua la plic – obtinute pe ouale galben inchis/maro vor fi mai intunecate si mai apropiate ca nuanta unele de altele. Daca folositi oua albe, curate, culorile parca “se lipesc” mai bine si ies mai pastelate, mai vesele, am zice noi. Ca regula de respectat cu sfintenie: ouale se spala atent cu burete si detergent de vase, pentru curatire si degresare, si se lasa apoi la uscat. De aici, lasam creativitatea sa zburde.

Ouale crude se fierb timp de 20 de minute impreuna cu colorantul natural – frunze, legume, fructe, vedeti mai jos – in cratite separate, cu cate o lingurita de sare. Se transfera apoi in borcane cu tot cu apa deja colorata si se lasa la “infuzat” cu 3 linguri de otet, de la 15 minute la cateva ore bune. Dupa cat de intens doriti sa fie coloritul. De retinut, sa nu va asteptati la culori la fel de puternice ca cele de cumparat si sa purtati in permanenta manusi de protectie, caci sunt foarte pacatoase petele lor.

Ingredientele. Pentru oua rosii pal sau roz, se folosesc bucati de sfecla sau foi de ceapa rosie. Verdele il luam cu imprumut din frunze de urzici sau de spanac. Albastrul se obtine, culmea, din varza rosie, iar violetul din suc de struguri, cateva sute de grame de afine bine coapte sau un amestec de fructe de padure. Probabil cele mai spectaculoase si mai intens colorate ne-au fost inspiratie si la denumirea articolului nostru de astazi: ouale galben-aurii, fierte in apa cu sare si cateva lingurite de pulbere de turmeric. Sau curcuma, cum i se mai zice. O gasiti in magazinele de mirodenii si condimente sau la plic, in supermarket-uri.

Dupa ce toate ouale au fost vopsite si lasate la uscat, treaba nu e inca terminata. Lipseste ceva. Sau, cum se spune despre unii oameni, “le lipseste acel ceva”. Stralucirea, in cazul de fata. Pe vremuri, oamenii mangaiau ouale rosii cu grasime animala. Noi va propunem o solutie mult mai eleganta pentru luciul oualor, folosindu-va de o panza din bumbac si cativa stropi de ulei bun la toate. O finisare absolut necesara pentru tabloul stralucitor al mesei de Paste. Pentru ca, asa cum se spune si despre oameni, mai importanta decat aspectul si culoarea hainelor este tot stralucirea din privire.

Toata lumea vrea cartofi prajiti – partea a 3-a

Am promis saptamana trecuta ca vom scoate reteta de cartofi prajiti din manualele de bucatarie savanta si, despicand firul povestii in 44, vom scoate la lumina mintii, secretele culinare dar si prejudecatile ce inconjoara acest preparat. Consideram inchisa, doar pentru moment, “rafuiala” cu apostolii siluetelor desavarsite cu grapefruit si seminte braziliene si ne intoarcem cu fata curioasa catre profesorii de chimie alimentara si maestrii bucatari, cu adevarat preocupati de ce ne pun in farfurie sau pe raftul bacaniei/magazinului/supermarketului de unde ne aprovizionam.

Inainte insa de reteta propriu-zisa trebuie sa dezlegam un pic itele procesului, atat de dezavuat in zilele noastre de cei mai sus numiti apostoli: PRAJIREA. O sa “plonjam” scurt in istoria sa, asa cum facem de obicei, cu multa placere. In plus, de aceasta data, vom schimba un pic perspectiva si vom analiza microscopic transformarile si zbaterile cartofului in tigaile, tuciurile sau friteuzele bucatarilor de pretutindeni.

Asadar, direct in subiectul arzator. Din momentul in care i s-a permis sa foloseasca focul, probabil ca un premiu de consolare pentru pierderea paradisului vegetarian, omul a inceput sa-si trateze hrana de zi cu zi cu o deosebita caldura. Nu ne-am priceput, vreme de cateva mii bune de ani, sa daruim alimentelor aceasta caldura, decat in trei feluri: prin aer (coacerea in cuptor), prin apa (in oale la fiert) sau prin grasimi (tigai, tuciuri… stiti voi, prajeli). De curand, foarte de curand, istoric vorbind, am invatat ca si lumina poate gati (microundele), dar asta este un alt subiect pe care il vom „articula” in viitor, tot in ciuda alarmistilor de serviciu.

La cererea si in interesul publicului cititor, vom diseca constiincios oricare dintre procesele termice descrise mai sus. Astazi vorbim doar despre prajit caci avem niste cartofi deosebiti de livrat. Motivul principal pentru care scufundam carne sau legume in grasimi fierbinti, dragilor, este viteza.

Timpul de preparare cel mai scurt se obtine cu grasimi fierbinti. De ce? Simplu. Elementar, am spune, daca reflectam o clipa. Temperatura maxima la care poate ajunge apa este doar 100 grade Celsius. Aerul cald din cuptor poate ajunge si la mai multe sute de grade, insa ii lipseste “lipiciul” la mancare. Adica, pe romaneste, gaz fiind, e cam usurel, nu are consistenta si, in consecinta, nu prea sta locului cand se fierbinteste. Deci e nevoie de timp mai mult pana sa-i imprumute din caldura sa, mancarii.

Grasimile, in schimb, sunt mari iubitoare de caldura. Iute se fierbintesc, iute se linistesc, cum suntem siguri ca stiti deja. Scufundarea bucatelor in ulei incins da rezultate rapide, crocante la exterior si moi, pufoase la interior. Pentru ca tot veni vorba despre textura de la interior. Va asiguram ca nu este absolut nici o diferenta intre interiorul mancarurilor prajite sau coapte in cuptor. Faceti probe si analizati atent, de nu ne credeti pe cuvant, dar va prevenim ca teoria noastra este probata si de bucatari si de profii de chimie si de termodinamica.

Diferenta intre gatitul cu aer cald, la cuptor, si prajitul in baie de ulei este doar la suprafata mancarurilor. Crocantul cel delicios, crusta aurie perfecta, visata de orice bucatar, dar banuita si de toate relele de puritanii nutritiei. Cu ce este mai prejos sau mai presus crusta aurie obtinuta prin prajire de cea obtinuta la cuptor veti vedea in continuare.

Indata ce ajung scufundate in ulei incins, bucatele se trezesc imbratisate din toate partile de caldura sa. O fractiune de secunda mai tarziu si sunt inconjurate de bule de ulei ca intr-un adevarat jacuzzi. In aceste baloane de ulei, va spunem cinstit, sta si taina stiintifica a prajitului. Iata cum. Aceasta reactie “involburata” apare datorita contactului grasimilor cu moleculele de apa de la suprafata diverselor mancaruri ce fac obiectul experimentului. Astfel in fiecare bula se gaseste o picatura de apa fiarta (de caldura superioara a uleiului) si transformata in abur.

Stim ca apa si uleiul nu prea se impaca, si mai stim ca apa devine gaz (abur) la temperaturi peste suta de grade. Uleiul se incinge bine peste suta (stim asta, e incercata adeseori chiar pe pielea noastra) si astfel fierbe si evapora apa din imediata sa apropiere, uscand astfel suprafata mancarii. Tot aici, la suprafata, temperatura inalta topeste, caramelizeaza la propriu, zaharuri, proteine, amidon si tot ce-i iese in cale. Este important sa stiti ca aceasta crusta nu se formeaza imediat si ca in timpul prajirii se formeaza fisuri microscopice in bucatile de mancare, prin care o parte din apa din interior isi face loc spre afara, pana cand se formeaza stratul de “caramel” care apoi le astupa.

Reactiile care au loc la suprafata mancarii sunt factorul decisiv cand vine vorba de gustul cel mai bun. Ele sunt diferite de la o temperatura la alta si mai ales, de la un ulei la altul. Calitatile acestuia joaca un rol extrem de important in acest proces. Prima, si probabil cea mai importanta, este temperatura maxima la care poate ajunge. Sau punctul de fum, momentul acela care odata depasit poate transforma blandul ulei in combustibil adevarat. Urmatoarea pe lista este calitatea acizilor grasi care il compun. Saturati, mono si polinesaturati, Omega 3, 6, 9, oleici si linolenici si linoleici toti intra in hora noastra culinara. Urmeaza vitaminele si modul de fabricatie presarea, rafinarea etc.

Pentru fiecare dintre ele am scris si vom mai scrie in continuare sute de randuri pe blogul Spornicesc, pentru mai buna si mai inteleapta cunoastere a cititorilor nostri. Dar cum nimic nu se compara cu experienta directa, va invitam din nou sa gatiti cu noi (credeati ca am uitat?) reteta frantuzeasca de cartofi prajiti “Pommes Pont-Neuf” si sa ne spuneti apoi de-am avut sau nu dreptate sa va punem rabdarea la asa incercare.

Si daca veti dori ca totul sa iasa perfect, va mai dam un pont. Asul din maneca al bucatarilor profesionisti. Un ulei pentru adevarata performanta culinara. Deloc intamplator, ci calculat cu grija dinainte, a aparut in magazine un nou sortiment dedicat in intregime celor care iau in serios gastronomia. Se numeste Spornic Premium. Vine in sticle de un litru si il veti recunoasteti foarte, foarte usor dupa “crusta” aurie in care este imbracat. Este primul si singurul ulei 100% High-Oleic pe care l-au vazut rafturile romanesti pana acum. Detaliile complete le gasiti pe site, aici. Sau daca ne intrebati de vorba si-aveti si niste timp, pentru povesti.

Toata lumea vrea cartofi prajiti – partea a 2-a

Prinsi in rigorile celui mai mare post crestinesc, cu pacatele lumesti scoase si ele la curatenia de primavara, continuam discutia despre cartofii prajiti in untdelemnul cel bun. Avem, sa ne iertati, dezlegare la cuvinte si povesti si-om incerca sa nu pacatuim prea tare cu poftele gastronomice inchipuite aici si induse astfel cititorului de buna credinta.

Ii pomeneam deunazi pe fratii francezi si ne cruceam de cata importanta isi dau gatind un preparat asa de simplu cum sunt cartofii prajiti, pe care si-un copil (mai marisor, e drept) il poate face. Nu vrem totusi sa-i stirbim vreun pic din importanta sau popularitate, cum fac nutritionistii care ii gasesc vinovati de toate relele pamantului si-i anatemizeaza prin reviste si prin tot internetul.

Suntem 110% convinsi ca si ei isi uita toate predicile “sanatoase” cand isi fac curaj sa dea piept cu vreun “burgeras” sau nimeresc la vreo petrecere familial-campeneasca, traditionala, cu gratare si rubedenii incinse. Cartofii prajiti, desi arareori in rolul principal, sunt ca martie in post, nelipsiti. Fie ca sunt moftul cel mai de pret al celor mici, fie ca sunt “galonati” drept garnitura perfecta pentru fripturi de cei mari ei vor continua sa ne umple mesele in ciuda oricaror studii si proteste stiintifico-medicale.

Si daca tot am deschis un pic cutiuta cu pacatele cartofilor prajiti sa mai spunem, (ca sa facem ideea si mai crocanta) ca in ciuda tuturor luarilor ferme de pozitii “healthy” oamenii inca mai consuma chipsuri din cartofi (jetoane, va amintiti?) in cantitati uriase. Sa nu fi auzit nimeni ca sunt daunatoare vietii pe pamant? Sa fi fost vocea nutritionistului slabita de la dieta pe care tocmai ne-o propune? Sau poate ca reclama de la “teve” este asa de buna incat te duci hipnotizat la raftul cu pungi colorate pe care le cumperi si apoi iti obligi toata familia sa le consume?

Nimic din toate astea dragilor si dragelor. Vorba multa pentru nimic, cum zicea un englez batran, stiti voi care (indiciu: aniverseaza 400 de ani luna asta). De fapt este vorba despre ceva mult mai simplu. Cartofii prajiti ingrasa. Ca si painea. Ca si dulciurile si ciocolata. Cam ca tot ce este bun pe lumea asta. Asta stie toata lumea. Asta auzi din frageda pruncie si tot de-atunci nu-i mai poti uita. Si daca vreti sa va amuzati serios dati o fuga prin internet sa-i vedeti pe preacuratii apostoli ai mancatului sanatos cum isi prind urechile in explicatii apocaliptice despre cat de cancerigeni sunt cartofii prajiti, mai ales cand sunt consumati cu roaba.

Mare este gradina Lui si parca prea libera la cuvantat pentru unii. Sa va exemplificam, sa nu ramanem doar noi cu distractia: “Prin prajire cartoful pierde cam 70% din cantitatea totala de vitamina C” – zice un domn, doctor mare in nutritie. Dezastru, ce mai, zicem si noi, astilalti care habar nu aveam ca din cartofi trebuia sa ne luam vitamina asta. Ce mere, ce lamai, ce caise… cartoful era sursa si noi nu stiam. Inca una: “ Daca ii prajesti mai bine, adio proteine zaharuri si lipide. Raman doar substantele cancerigene”. Apoi trei randuri mai jos ne spune ca au o valoare energetica mare si o incarcatura glicemica uriasa care da diabet. Parca isi pierdusera zaharurile si lipidele (!?! grasimile adica, vezi aici), cum Doamne iarta-ma, sa te mai lipesti in felul asta de un diabet cinstit?

Si inca una. Categoria apocalipsa pe paine: “Prin prajire se degaja acrilamida, o substanta cancerigena. Grasimea in care sunt prajiti trece printr-o serie de transformari generand substante foarte toxice”. Parca nici nu-ti mai vine sa razi, ramai perplex cu ce fel de hrana intelectuala se fac unii mari. S-o luam metodic si pe rand.

Acrilamida. Fuga repede pe Wikipedia va rugam. Sau aici, pe scurt: “substanta organica, de culoare alba, structura cristalina, inodora, solubila in apa. Se formeaza pe alimente in timpul gatirii la temperaturi inalte. In special la acelea care contin amidon.” Testata pe soareci se pare ca ar favoriza aparitia cancerului. La soareci. Nimic concludent in cazul studiilor pe oameni. Inca ceva. Substanta apare pe orice tip de hrana expusa la foc.

Dungile gratarului de pe fripturi, rumeneala painii sau tot ce va imaginati ca iese brun roscat din cuptor, sunt pline ochi cu aceasta substanta rea. Doctorii buni se pare ca uita sa ne spuna si in ce cantitati, procente se gaseste  in mancare. Va spunem noi. Infime. Aproape deloc. Neglijabile. Ne pare rau de soricei, sincer, dar suntem siguri ca ei nu prea isi prajesc sau coc defel mancarea.

Grasimile care se transforma in bau-bau. Aici stiti ca ne-au dat “ulei” la moara. E pe terenul nostru si noua nu ne place sa ramanem datori. Cu explicatii. Va cerem doar un pic de rabdare pentru o scurta recapitulare. Grasimile, trigliceridele adica, sunt trei lanturi de acizi grasi legate de o molecula de glicerol. Acizii astia grasi cand sunt lasati pe dinafara moleculei de grasime au un gust si un miros nu tocmai placut. Poate stiti mirosul pe care il numim ranced. Exact asta e.

Ce trebuie sa stiti este ca aceste catene de atomi de carbon si hidrogen, lanturile, acizii grasi adica, sunt destul de rezistente si nu se rup chiar asa cu una cu doua. Se rup cel mai adesea in contact cu apa (cea de la suprafata alimentelor, mai ales) si la temperaturi foarte mari. De aici, mirosul respingator al uleiului imediat dupa prajire. Si tot de-aici, si stradania inginerilor din domeniu de a crea uleiuri cat mai rezistente la temperaturi mari si la treburi complicate.

In “Toata lumea vrea cartofi prajiti – partea a 3-a” va vom povesti pe larg procesul asta si, asa cum v-am promis, si reteta frantuzeasca din care veti intelege ca, facuti cu dibacie si rabdare, si mai ales cu capul deschis si mintea treaza, cartofii prajiti nu sunt nici pe departe un bau-bau asa de mare, ci un deliciu demn de toate poftele.

Toata lumea vrea cartofi prajiti

Ea facea cartofi prajiti, ori arsi, ori nemaipomeniti… asa incepe un cantec, descantec cu trecere mare la inimile pacatosilor. Ascultatorilor de muzica romaneasca buna, de fapt, mult mai mult decat buna, le va veni usor in minte autorul, de fapt, cant-autorul. Celor care nu au avut inca placerea asta, le recomandam cu mult drag intreaga sa discografie, iar celorlalti, avizatilor, le aducem la cunostinta ca foarte, foarte curand, se va lansa un album nou-nout, delicios si spumos (intelectual, desigur) de la primul acord pana la ultima nota.

Una dintre piese se numeste chiar „Cartofi prajiti” si, marturisim cinstit, este si „declansatorul” temei acestui articol. Caci pacatul asta culinar, cartofii prajiti, umbla prin toate mintile, pe intreg mapamondul, ca la el acasa. Nu credem ca e om pe lumea asta care sa nu i se incline, in masuri diferite, bineinteles. Americanii ii numesc „french fries” sau pe scurt „fries”. Denumirea cu trimitere la bucataria franceza se pare ca-i apartine lui Thomas Jefferson, presedintele american, caruia i-au fost serviti in cadrul unui dineu, de un renumit bucatar francez al vremii.

La fel ca multe alte feluri de mancare, originea acestui preparat se pierde in istorie. Belgienii se lauda ca ei ar fi inventat preparatul in timpul iernilor geroase cand pescuitul era impracticabil. Francezii  spun ca sunt parte esentiala a bucatariei lor vestite si in stilul lor caracteristic ii numesc „pomme de terre frites a cru, en petttite tranches”. Adica, in multe cuvinte, ca nu cumva sa pricepi altceva: marul pamantului, fript de crud, in bucatele mici. Englezii nu se complica si le spun si acum „chips”. Un fel de jetoane. Comestibile. Simplu si fara poezie. De unde si poantele despre „subtirimea” cartilor cu secrete ale bucatariei englezesti sau a celor cu umor german.

Spaniolii fac „patatas fritas” si cu mana pe corazon se jura ca ei ar fi fost primii bucatari ce au scufundat cartoful in bai fierbinti de ulei. Daca ne gandim ca productia spaniola de ulei de masline este pe locul intai in lume, si daca mai adaugi si ca pe la ei au patruns „intaiasi data” bunatatile Lumii Noi, deci si cartoful, parca devine logic sa le dam lor dreptate si sa le acordam titlul de parinti legitimi ai cartofilor prajiti.

Sub orice nume ar aparea, oriunde ii intalnesti sunt peste masura de indragiti si doriti, chiar daca in mod frecvent, retetele dupa care sunt preparati sunt, in general prea simpliste si, in consecinta, gresite. Nu o spunem doar noi, intrebati orice bucatar cu scoala minimala si o sa aflati acelasi lucru. Tai cartoful, incingi uleiul, pui cartofii, astepti sa se faca aurii si gata masa. Prajesti si doua trei oua, sau niste pulpe de pui, zdrobesti niste usturoi sau ii insangerezi delicat cu ketch-up si ai terminat de pregatit festinul.

Va spunem tot cu mana pe inima ca daca doriti niste cartofi prajiti cu rang de deliciu culinar frantuzesc, lucrurile nu au cum sa fie asa de simple. Si daca nu ne credeti pe cuvant va invitam sa mai treceti saptamana viitoare pe la noi pe site, la retete pentru practica, si pe blog, pentru teorie (a cartofului, nu a chibritului) ca sa va convingeti.

Pana atunci, va poftim sa va pregatiti tigaile cele mai de soi si sa alegeti, daca nu stiti deja, cel mai bun ulei cu putinta, potrivit cu mestesug pentru treburi foarte delicate, dar si foarte fierbinti. Si, deloc in ultimul rand, sa va amintiti de bucuria zilelor copilariei cand degetelele nerabdatoare se frigeau cu ei, sub zambetul atoatestiutor al bucataresei.

O ultima nota. Muzicala.  Cantecul de care vorbeam la inceput se numeste „Pacat” si-i apartine domnului Alexandru Andries.

Primavara cu traditie

Soare si temperaturi maricele am tot avut, dar nu se pune. Tot iarna se cheama, pana n-am schimbat fila in calendar si n-am pus martisoarele la piept. Dupa atata asteptare, a venit si el, trenul oficial al primaverii. Sa nu va mire intarzierea, carcotesc unii, suntem totusi pe peron romanesc. Noi ne gasim cum nu se poate mai bucurosi ca incepem alaturi de voi o noua primavara pe blogul spornicesc.

Micutul Martie sau Martisorul vine intotdeauna cu sacul plin de sarbatori si traditii. Cine nu ne cunoaste, ar zice ca iesirea din iarna ne aduce cea mai mare veselie de peste an. O confirma tarabele care sufoca trotuarele oraselor cu tot felul de bazaconii impodobite cu snur alb-rosu si etichete de preturi. Nu mai conteaza ca nu prea cunoastem originile si simbolistica obiceiului de Martisor, important este sa-l avem la mana sau in piept. Unii spun ca cele 2 fire colorate ar fi semnul celor doua mari anotimpuri – iarna si vara.  Pe vremuri, martisorul era un soi de talisman, menit sa aduca purtatorului sau noroc si sanatate in tot anul ce urma.

Ati observat ca ne sta in fire tuturor sa cautam cum ne e scris viitorul. Sa citim macar cateva randuri din marea carte a vietii. Avem horoscoape, ghicitori si superstitii ramase din batrani. Se gaseste oare cineva printre noi sa nu-si aleaga Baba de primavara? Cine n-are batrani, sa-si aleaga in martie. Cele 9 vrajitoare batrane se spune ca au puterea sa influenteze vremea fiecarei zile dintre 1 si 9 martie. Daca e cald si soare in ziua Babei tale, vesel si linistit vei fi tot anul.  Sa ne ierte Dumnezeu, ca nu-i traditie crestina, dar ce-ar fi viata fara putina magie?

Se mai zice despre Babele de martie ca sunt ultima infruntare dintre iarna si primavara. Cand le trece si lor vremea, trecem si noi cu adevarat intr-un alt sezon. Tot atunci, in 9 martie, e sarbatoarea Mosilor, traditie pagana suprapusa cu sarbatoarea religioasa a celor 40 de Mucenici. Le mai spun Macinici sau Sfintisori si, pe la sate, i se mai zice Sambra Plugului, adica inceputul anului agricol. In unele zone, am auzit noi, toti gospodarii isi duc plugurile pe o pasune de langa sat si are loc slujba de sfintire a plugurilor. Ai zice ca-i un ritual desprins din Morometii, asa-i de spectaculoasa viata satului romanesc.

Partea cea mai minunata abia acum incepe. In tot acest timp, in bucatarie, mainile gospodinelor framanta de zor aluaturi dulci ca de cozonac. Pregatesc mucenicii moldovenesti, placinte dospite modelate in forma cifrei 8. Neaparat in numar de 40, ca simbol al celor 40 de Sfinti Mucenici. Bucataresele ii rumenesc bine in cuptor, ii ung cu miere sau ii insiropeaza cu licori dulci, aromate cu vanilie si portocala. La sfarsit, le presara miez de nuca macinata, sa nu-ti mai poti lua ochii si mainile de pe ei. Un exemplu de placinta savuroasa cum doar in bucatariile moldovenesti poti gasi.

“Las’ ca stim si noi sa facem”, si-or fi zis muntencele cand au iesit pe contraatac cu mucenicii lor. Opturi mult mai mici din aluat, fierte in apa indulcita, cu scortisoara si coaja de portocala. Unii le spun c-ar fi verisorii de la oras ai mucenicilor taranesti. Ca-s mai firavi si mititei si vor mai multa migala. Alternativa se gaseste in magazine – mucenici la punga si gata de pus la fiert. Cate bordeie, atatea obiceie. Un lucru pare ca e general valabil: fiecare are o reteta de mucenici preferata. Pe-ale noastre le gasiti de luni in colectia de bunataturi, dupa chipul si asemanarea retetelor spornicesti.

Al cincilea gust

Candva, intr-o poveste despre paradis, am ajuns la hotarul dintre gusturi si mirosuri. O linie fina, de nerecunoscut uneori de gurile prea flamade sau pofticioase. Mancarea ne cere dedicare si atentie totala, ca sa ne ofere in schimb experiente senzoriale complete. La inceput au fost 4 gusturi. Sau 4 tipuri de placeri diferite, reale si de necontestat: dulce, acru, sarat, amar. Apoi a aparut grozavia: umami. Sau al cincilea gust.

Povestea sta cam asa. Astazi mancam indeosebi pentru placerea gustului. Stramosii nostri pofteau la dulcele din fructe pentru calorii si energie. La fel cum amarul insemna toxina, deci era de evitat.  Toata lumea a fost de acord si s-a pus punct discutiei. “La vremuri noi, obiceiuri noi” s-a aplicat peste tot de-a lungul istoriei umanitatii, dar nu si in randul istoriei gusturilor. Si la drept vorbind, ce nod in papura sa mai cautam atunci cand totul merge uns?

Pana cand francezii au prins gustul revolutiei. Au inceput, desigur, cu mancarea. Ghiduri peste ghiduri, tratate de gastronomie, stele Michelin, restaurante gourmet, la nouvelle cuisine… Ce mai, patru gusturi devenisera prea putine pentru ei. Al cincilea gust, zic francezii, s-a dezvaluit intr un restaurant din Parisul anilor 1800. Cum necum, s-ar fi desteptat bucatarul-sef ca supa lui de vita nu este dulce, sarata, acra sau, Doamne fereste, amara. Nu e nici macar o combinatie a celor patru. In lipsa probelor stiintifice, lumea l-a luat de mascarici si i-a reprosat c-a stat prea mult in bucatarie.

Dar “prea mult timp in bucatarie” nu exista, pentru asta bagam mana-n foc! Omul avea dreptate. A demonstrat-o un chimist japonez, tot cam pe atunci si tot cu o supa – baza pentru mancaruri. Nu de vita, ci de alge marine. Avea un gust deosebit, pe care l-a numit “cel mai bun gust din lume” sau “deliciul suprem”. Pe limba lor, “umami”. Si asa i-a ramas numele.

Partea buna e ca nu trebuie sa te fi nascut in partea opusa a globului ca sa simti umami. Il gasiti in rosii, sparanghel, sos de soia, ciuperci si carne gatita, peste afumat, fructe de mare, carnuri si branzeturi maturate. Lista nu-i de la noi, ci din publicatiile de specialitate si este, binenteles, insotita de explicatiile stiintifice. Pe scurt, gustul umami vine de la acidul glutamic din aceste mancaruri. Glutamatul exista in orice traieste si se hraneste: fiinte, plante, ciuperci. Il avem si noi, in laptele matern. Prin gatire, fermentare, maturare, moleculele de glutamat se descompun si se transforma in L-glutamat. Adica fix gustul nostru delicios. Gurile noastre au si ele receptori speciali pentru umami, asa au demonstrat studiile stiintifice.

Adaugati si un pic de matematica in ecuatia gustului si adunati alimente bogate in umami. Un burger cu carne de vita, felii de cascaval si rosii, o portie de spaghetti cu sos de rosii si parmezan, platouri de tapas cu branzeturi si carnuri maturate… Perfectiunea acestor combinatii vine din insasi necunoscuta lor. Al cincilea gust este irezistibil. Atat de bun incat l-au sintetizat in laborator. L-au  numit monoglutamat de sodiu, dar noi il stim de sare chinezeasca. Sau unul dintre cei mai puternici potentiatori de aroma din chipsuri, supa la plic, fast-food, mezeluri, ketchup-uri si maioneze, stiti voi, acelea la care ne tot straduim sa renuntam. Iar atunci cand gustul este de milioane, industria e de miliarde de euro. Despre asta si alte (d)efecte ale potentiatorilor de aroma (sau faimoasele E-uri), intr-un articol separat. Sau doua, sau trei. C-asa-i in viata. Cu cat inveti mai mult, cu atat stii mai putin.