Categorie: Ocazia

Tortul miresei. De la inceputuri pana la adanci batraneti.

Se zice ca nu exista viata fara bucurie si nunta fara lautari. Cu prima suntem bucurosi in asentiment. In schimb, nunta cea de toate zilele are alte rosturi, mai insemnate.  Caci, pe langa mire si mireasa, exista un singur lucru nelipsit de la orice ceremonie nuptiala din vremuri antice si pana azi si asteptat cu sufletul la gura de tot nuntasii. Cireasa de pe tort a fiecarei petreceri de cununie este chiar tortul.

Cand zicem “din vremuri antice”, nu-i nici metafora, nici exagerare de dragul discursului. E drept ca nu putem vorbi de tort asa cum il stim noi astazi, ci mai degraba de o turta plamadita din grau sau orz. Mirele din Roma Antica rupea turta deasupra capului miresei (va suna cunoscut?), ca simbol de belsug si legamant vesnic. Oaspetii strangeau firimiturile de pe jos, despre care credeau ca sunt aducatoare de noroc in casa.

In aceeasi ceremonie se intampla si ritualul impartitului de confetto – amestec dulce de nuci si fructe uscate, pe care il primeau invitatii. De-a lungul secolelor, confetto au ajuns sa fie aruncate catre miri, in semn de noroc, si incet-incet inlocuite cu orez, petale de flori si hartiute colorate, ajungand la rostul lor de astazi – confetti – ca decoratiune obligatorie la orice petrecere cu staif.

Putem cadea de acord deci ca tortul antic nu e cea mai savuroasa dintre “prajiturile” de nunta. Nici dulce, nici frumos, nici nimic. Si vreme de cateva sute de ani, tot asa a ramas. Abia in Anglia medievala putem vorbi despre inovatii in chimia dulce a nuntii. Bucatarul cocea zeci de chifle dulci, invrednicite cu mirodenii, care erau asezate turn pe platou. Se credea ca mirii care reusesc sa se sarute deasupra gramezii aveau asigurata viata lunga si prospera.

Chiflele au fost pe rand inlocuite cu niste placinte taranesti cu umplutura de carne, oua, peste sau nuci si fructe uscate. Si abia pe la 1600, placinta miresei a devenit tortul miresei – un chec fructat, adesea copt cu pulpa de pruna, fructe de padure, mere, miere si pesmet. Deasupra, o ploaie de zahar, doar in bucatariile aristocratilor si a celor cu dare de mana.

Prima glazura alba se zice c-ar fi fost din albus de ou batut cu zahar si turnat pe tortul cald, apoi dat iar la cuptor. Un fel de bezea care, atunci cand decora un tort de nunta, era numita simplu “bliss”. Adica “beatitudine” sau “extaz”. La cat de pretios era zaharul, un tort de nunta cu glazura alba era nimic altceva decat manifestarea statutului social al mirilor si a averii familiilor din care proveneau. Regina Victoria a Angliei a popularizat in 1840 rochia alba de mireasa, tortul cu etaj, dar si vestmantul alb al tortului, care a cunoscut ulterior un nume nobil, pastrat pana astazi: royal icing sau glazura roiala.

Asa a si ramas pana in zilele noastre – musai sa fie inaltat pe mai multe etaje si alb-dalb ca rochia miresei. Glazura roiala este adesea inlocuita cu martipan sau pasta de zahar, usor modelabila, pentru decoratiuni migaloase. Caci fiecare tort de nunta trebuie sa fie unic, dupa chipul si asemanarea mirilor, si dulce ca dragostea pana la adanci batraneti.

De Craciun satul, de Paste fudul

Azi e prima vineri din Saptamana Luminata. Ii spune Vinerea Scumpa. Sau Vinerea Alba. Sau Fantanita. Rosturi. Obiceiuri. Mosteniri. Pentru cine se mai intreaba inca ce treaba avem noi cu randuielile stramosesti avem o singura vorba sa le spunem: traditie. Asta ne este, cu voia dumnevoastra, obsesia si osteneala.

Din traditie, din obiceiul bun invatat de la ai nostri, din rabdare si sarguinta ies lucrurile scumpe. Daca se mai adauga de la fiecare generatie noua un strop-doi de entuziasm, curaj cat un varf plin de cutit si indrazneala cat cuprinde, poti aseza fara sa gresesti langa traditie si o alta vorba mare: Mestesug.

Uite, de exemplu, de unde ne vine gandul asta. Suntem in Saptamana Luminata. Tocmai a trecut Pastele. Prin fata ochilor ne-au trecut zilele acestea nenumarate feluri de cozonaci, oua rosii, incondeiate sau multicolore, cu sclipiri metalice sau ornate cu frunze de tot felul, fripturi oachese si delicioase din miel, ied sau curcan, placinte de toate felurile, prajituri, torturi, droburi, salate de cruditati de sezon, aspicuri fine si cate si mai cate.

Pe oricine ai intreba ce este cu exuberanta asta culinara, in 9 din 10 cazuri o sa primesti cam acelasi raspuns: „Așa-i traditia pe la noi de Paste.” In toate casele, traditia aceasta pune in opera, in fiecare an, bucatele randuite din strabuni pentru aceasta ocazie. Cu mici imbunatatiri, cu o sclipire parca de fiecare data noua, rupta parca din ochii gospodinelor ce nu-si mai vad capul de treburi. Retetele din caietele vechi primesc cate un condiment „experimental”, cate o adaugire isteata, uneori forma noua a unei tavi irezistibile gasite undeva la un targ sau mostenita de la vreo matusa.

Uneori un simplu ingredient daca e destept si descoperit in timp util, poate fi pe rand salvator de timp, potentiator de gust sau de te poate transforma in eroina culinara a familiei. Noi stim unul, bine mestesugit, dar nu batem toba, sa nu ziceti ca tragem stafidele in cozonacul nostru.

In Vinerea noastra cea luminata de primavara totul sta sub semnul noutatii, al inceputurilor prielnice. I se mai spune Fantanita, caci exista inca obiceiul ca toate bunurile gospodariei sa fie stropite cu apa curata, neinceputa, sa prinda rod bun peste an. Asta va dorim si noi, roade bogate si belsug din traditii si cu mestesug!

Asta La Lista, baby!

Sau “asta-i lista de cumparaturi, dragule!”
Sa ridice mana cine nu si-a luat notite pana acum! Cu voia dumneavoastra, scoateti un pix si-o hartie. Numai maine nu-i poimaine si vine Vinerea Mare peste noi. Si peste toate supermarket-urile. N-ati vrea sa va vedeti la stiri… stiti… “cumparatorii de pe ultima suta de metri” caci rabdarea nu e ca speranta. Nu moare ultima, ci prima.

Cu gandul aista copt in minte, va sarim in ajutor cu un mic ghid de organizare a cumparaturilor de Paste. Sau despre cum sa iesim din magazin cu cosul plin si constiinta impacata ca n-am cheltuit banii aiurea.

LISTA. Mama planificarii impecabile.

Inainte de toate, stabiliti meniul festiv.  Aperitivele, felul principal, cozonacii si desertul, ouale rosii, la care adaugi multe legume de sezon si fructe proaspete. Paine si alte produse de panificatie, decoratiunile pascale. Și neaparat cadourile Iepurasului să se-ncheie glorios lista de cumparaturi. Hotarati deci retetele, apoi notati ingredientele necesare pe lista de cumparaturi. Daca mai aveti nevoie de idei pentru masa de sarbatoare, mai găsiți si AICI preparate speciale. Știți… spornice.

REGULA + 1.

Adauga PLUS UNU la alimentele de baza: zahar, ulei, faina, unt. In caz ca scapi prea mult ulei la maioneza sau vin piticii si-ti varsa zaharul tos pe jos. Si oricum, nu strica sa le aveti in dulap si dupa sarbatori. La fel cu ouale, care-s si mai predispuse la “accidente” culinare: ba crapa la fiert, ba mai scapi cate unul printre degete cand le dai luciu cu panza dreasa cu ulei.

Odata ce ai terminat proba scrisa, ia calea supermarket-ului pentru proba practica. Ai zice ca de-aici incolo totul e limpede. Dai gata si examenul practic, iar la evaluarea culinara nationala de duminica primesti nota maxima din partea mesenilor multumiti, bucurosi, voiosi, voinici.

REGULA x 2.

Sau regula ganditului de doua ori si cumparat odata. Aduceti acasa doar ingrediente de soi, testate, povestite de specialisti, caci una este masa de Paste in tot anul. Bunicii batranii, au vorba aia desteapta ca nu ne permitem sa cumparam lucru ieftin cand suntem inghesuiti de treburi multe. Sau ca lenesul mai mult alearga si scumpul mai mult pagubeste. Luati la voi mintea romanului a mai de pe urma si uitati de compromisuri.

Alegeti ingrediente destepte, proaspete si sanatoase, produse locale, romanesti. Caci mancarea buna cu bun se face. Stim noi, la sigur. De exemplu o legatura de rozmarin proaspat nu sta un an prin sertarele noaste ca dichisitul ala de pliculet cu rozmarin uscat, si poate nu-i la fel de ieftina. Dar are dom’le o forma, o personalitate si parfumul ala autentic, neameliorat in laborator.

Sau daca-i vorba de legume proaspete. Alegeti, chibzuiti oleaca si uitati-va si la mainile vanzatorului. Poate se vede munca, truda. Intrati in vorba, puneti intrebari. La sfarsit treceti pentru o ultima legatura de verdeata si pe la tarabele mai mici. Alea la care vand niste bunici. Acolo se dau gratis ganduri bune.
Ingaduiti si de la noi gandul cel bun. Avem si noi taraba-ntinsa pentru Paste. Avem idei si sfaturi si retete. Am strans din flori ulei curat si bun La Toate. Avem mestesugit si-un lucru nou. Ii zice PREMIUM si inseamna sanatos. Grasimi benefice cu carul si performanta-n oale si tigai. De pus pe lista sau doar de stiut ca nu e altul mai de soi pe piata. Si daca il vedeti in cos la altii, fiti siguri ca si ei de-aici stiu pontul.

Reteta cea mai noua

Sunt momente cand o reteta noua iti iese de nota zece. Nu se intampla frecvent insa, daca se intampla asa, stii ca este vorba de un moment special, cand parca toate planetele s-au aliniat, ca sa-ti faca tie ziua frumoasa. Ai inspiratie, intuitie, inventivitate si toate se aseaza la locul lor, exact asa cum trebuie.

Si ai stiut asta din clipa cand ai ajuns in piata, cand tot ce-ai pus in plasa parea mai proaspat, mai apetisant si mai potrivit ca niciodata. Intr-o zi ca aceasta este foarte posibil sa te intalnesti in fata unui raft si cu cea mai noua creatie marca Spornic. Sclipirea aurie de pe ambalaj ti-a facut cu ochiul si mana parca a plecat singura. Intuitie, cum spuneam.

Odata ajuns in bucatarie, Spornic Premium, o sa iti ofere, drept recompensa, toate calitatile lui: rezistenta deosebita la temperaturi inalte (232˚C !!!), pentru preparatele acelea cu crusta aurie care-i fericesc pe copii, mai ales… sau continutul ridicat de acizi grasi esentiali, de tip Omega 9 (75%), ceea ce inseamna sanatate pe paine, medicament curat, cum glumea recent un bucatar chef care l-a incercat. Daca mai pui la socoteala si ca are cel mai mic continut de grasimi saturate dintre toate, intelegi ca a fost creat anume pentru cei mai buni. Inventivitate, mai stii?

Tot ce-ti mai ramane acum este sa te-apuci de gatit, sa pui in opera retetele acelea pe care le-ai notat, dar pe care le-ai pastrat pentru ocazii speciale. Totul va merge ca uns si va creste spornic daca presari si-un pic de pasiune, de dragoste pentru bucate bune si mese inconjurate de oameni sanatosi si veseli. Caci ei sunt cei care iti trimit inimioare si curcubeie de ziua ta si te inspira sa prepari in fiecare zi cate o reteta noua. Sau doua. Sau zece.

La inceput

Va anuntam zilele trecute (pe Facebook) ca o sa luam la boabe marunte toate felurile de uleiuri din toata lumea si de pe la noi, intr-o discutie ampla, de vreo zece articole (zicem noi) sau mai multe daca veti considera ca ne-a scapat ceva. De la inceput va promitem ca discutiile vor avea si substrat practic, adica vom trece pe sub lupa si toate procesele de gatire cu aceste uleiuri. Caci teoriile gastronomice nefinalizate cu practica in bucatarie sunt, cum zice romanul, ca nunta fara toba.

La ce bun?

…se vor intreba unii, nascuti sceptici si calificati de viata la categoria grea a carcotasilor de serviciu. Raspunsul nostru, dragilor si mai ales dragelor, il veti afla cu siguranta partial dupa fiecare articol si in intregime la finalul seriei, cand vom trage impreuna concluziile. Pana atunci insa, vom trece in diagonala, in rezumat deci, cateva dintre temele ce vor fi expuse pe larg in saptamanile ce urmeaza, ca sa aveti o privire de ansamblu asupra problemei si sa va decideti singuri daca va incingeti (tigaile si tavile) in aceasta „hora” culinara.

Asadar pregatiti-va sa prajim, in totala cunostinta de cauza, tot ce ne cade in mana: carnuri si legume, fructe, ciocolata si chiar inghetata. Sa coacem la temperaturi inalte fripturi, tocanite si deserturi dulci. Sa fierbem in grasimi fierbinti prejudecati si zvonuri, sa cautam secrete-n samburi, si-n seminte si in flori, si sa-ntelegem, poate impreuna, ce rost i s-a croit anume, uleiului… cu rele si cu bune.

De unde până unde?

Si poate va-ntrebati (pe drept) ce ne-a venit asa deodata, sa despicam, cum am mai spus, in 44 firul, si sa va spunem cate-n luna si in stele, despre uleiuri. Pai, in primul rand, ca asta ne e treaba. Apoi, ca nu gasesti niciunde, legate impreuna, cercetarea dreapta, de bun simt, cu harul si talentul gospodinei. Si sa mai zicem… ca de la chimie pana la gastronomie nu e o cale asa de lunga. Nu. Dimpotriva. E scurta, dar nu-i lesnicioasa deloc. Ci usor abrupta si uneori plina de capcane, fiind si foarte, foarte aglomerata de multi “specialisti”.

Si tot pe drept va spunem si fara ocolisuri, ca am aflat recent de unde ni se trage si avantul. Si mandria. Am pus pe rafturi si-n sacose, de curand, o noua sticla de ulei curat. Si am primit in schimb doar vorbe bune si-un oftat. Din ala bun, stiti voi… cand zice omu’: “off… in sfarsit!”, o chestie la toate buna. L-am botezat pe latineste, Premium. Sa stie toata lumea ca de-aici incolo doar premiantii pot sa-i stea alaturi. L-am imbracat si-n auriu sa-l tina minte lumea, ca pe cel dintai, adica primul dintre toate. Acela care, prin natura sa, stie mai mult si face mai bine.

Ne laudam, e drept, dar e cinstit demersul cand pui pe-acelasi taler grija, pentru sanatate, si munca, pentru calitate. De-aici ne vine pofta de “scrisori” si inspiratia pentru gatit. Va asteptam cu drag sa ne cititi si maine si poimaine si mereu, si daca nu va va placea povestea, sa nu ne ziceti noua SPORNIC.

Spornic cel voinic si ouale de aur

Povestea noastra incepe astazi cu sfarsitul. “Si au gatit fericiti pana la adanci batraneti”. Asa cum va spuneam deunazi, aceasta e rasplata pentru toate eforturile noastre, de la momentul in care asezam sticlele de Spornic pe rafturi pana cand acestea isi croiesc drum spre sacosele voastre de cumparaturi. Cele ramase zilele acestea in magazine, cu atat de putin timp pana la marea sarbatoare a primaverii, au o latura speciala. Nu se vede, dar poate, – si ramane sa ne confirmati voi – poate ca se simte, in forma si aroma. Pentru ca sunt uleiurile stoarse si mestesugite cu gandul la Paste.

Suntem aproape convinsi ca, daca ar putea vorbi intre ele, noaptea, la rafturi, surorile blonde ale familiei Spornic ar discuta numai despre masa de Paste. Caci unde sa-si doreasca mai mult uleiurile sa curga, daca nu in drob, fripturi de miel, pasca si cozonaci –  cel mai de pret destin al fiecarei licori de floarea-soarelui.

Cu atat mai mult cu cat, anul acesta, planul este grandios. Va propunem sa gandim si sa cream impreuna cea mai senzationala masa de Paste. Cu oua vopsite natural, cu retete boieresti din marile cuhnii traditionale si bucatarii recunoscute de dincolo de granite.  Ne credeti cand va spunem ca treaba este mai usoara decat suna?

Vorba unui mare rus al istoriei: daca nu stiti, (va) invatam. Daca nu puteti… ei, asta-i buna. Toate retetele Spornic sunt gatite in cuvinte alese, cu gandul la mainile iscusite din bucatarie, dar si la cei dintre voi sedusi de curand de aburii mancarii pregatite acasa. De considerati vreodat’ ca v-ati incurcat in randuri si pasi de pregatire a vreunei placinte mai indaratnice, sunteti cu drag poftiti sa ne trimiteti intrebari si nelamuriri in comentariile din josul paginii. Caci din vorba se face fapta si din fapta, vorba.

Acestea fiind spuse, sa ne intoarcem la ouale noastre. Pentru ca, toate ca toate, dar ouale vopsite nu au cum sa lipseasca din spectacolul culinar – si vizual – al Sfintelor Pasti. Inainte de a porni in periplul pre-sarbatoresc din supermarket-uri, dupa vopsele de oua pline ochi de coloranti, v-am pregatit noi cateva ponturi. Un soi de reintoarcere la obiceiurile din batrani. Vorbim despre vopsitul in mod natural. Pe vremuri, ouale se puneau la fiert in foi de ceapa, frunze si fire de patrunjel. Mestesug migalos, dar nu se poate altfel intr-o tara in care vopsitul si incondeierea oualor au atins, fara exagerare, culmile artei,  prin cromatica si compozitii unice, prin tehnica si simbolistici profunde.

Departe de noi gandul de a incerca sa atingem perfectiunea oualor din Bucovina si Maramures. Mai degraba,  trecem in revista idei, tehnici si trucuri la indemana oricui. Inainte de orice, doua vorbe de familiarizare cu codul bunelor vopsiri. Culorile – cele naturale, adica; nu discutam despre vopseaua la plic – obtinute pe ouale galben inchis/maro vor fi mai intunecate si mai apropiate ca nuanta unele de altele. Daca folositi oua albe, curate, culorile parca “se lipesc” mai bine si ies mai pastelate, mai vesele, am zice noi. Ca regula de respectat cu sfintenie: ouale se spala atent cu burete si detergent de vase, pentru curatire si degresare, si se lasa apoi la uscat. De aici, lasam creativitatea sa zburde.

Ouale crude se fierb timp de 20 de minute impreuna cu colorantul natural – frunze, legume, fructe, vedeti mai jos – in cratite separate, cu cate o lingurita de sare. Se transfera apoi in borcane cu tot cu apa deja colorata si se lasa la “infuzat” cu 3 linguri de otet, de la 15 minute la cateva ore bune. Dupa cat de intens doriti sa fie coloritul. De retinut, sa nu va asteptati la culori la fel de puternice ca cele de cumparat si sa purtati in permanenta manusi de protectie, caci sunt foarte pacatoase petele lor.

Ingredientele. Pentru oua rosii pal sau roz, se folosesc bucati de sfecla sau foi de ceapa rosie. Verdele il luam cu imprumut din frunze de urzici sau de spanac. Albastrul se obtine, culmea, din varza rosie, iar violetul din suc de struguri, cateva sute de grame de afine bine coapte sau un amestec de fructe de padure. Probabil cele mai spectaculoase si mai intens colorate ne-au fost inspiratie si la denumirea articolului nostru de astazi: ouale galben-aurii, fierte in apa cu sare si cateva lingurite de pulbere de turmeric. Sau curcuma, cum i se mai zice. O gasiti in magazinele de mirodenii si condimente sau la plic, in supermarket-uri.

Dupa ce toate ouale au fost vopsite si lasate la uscat, treaba nu e inca terminata. Lipseste ceva. Sau, cum se spune despre unii oameni, “le lipseste acel ceva”. Stralucirea, in cazul de fata. Pe vremuri, oamenii mangaiau ouale rosii cu grasime animala. Noi va propunem o solutie mult mai eleganta pentru luciul oualor, folosindu-va de o panza din bumbac si cativa stropi de ulei bun la toate. O finisare absolut necesara pentru tabloul stralucitor al mesei de Paste. Pentru ca, asa cum se spune si despre oameni, mai importanta decat aspectul si culoarea hainelor este tot stralucirea din privire.

Toata lumea vrea cartofi prajiti

Ea facea cartofi prajiti, ori arsi, ori nemaipomeniti… asa incepe un cantec, descantec cu trecere mare la inimile pacatosilor. Ascultatorilor de muzica romaneasca buna, de fapt, mult mai mult decat buna, le va veni usor in minte autorul, de fapt, cant-autorul. Celor care nu au avut inca placerea asta, le recomandam cu mult drag intreaga sa discografie, iar celorlalti, avizatilor, le aducem la cunostinta ca foarte, foarte curand, se va lansa un album nou-nout, delicios si spumos (intelectual, desigur) de la primul acord pana la ultima nota.

Una dintre piese se numeste chiar „Cartofi prajiti” si, marturisim cinstit, este si „declansatorul” temei acestui articol. Caci pacatul asta culinar, cartofii prajiti, umbla prin toate mintile, pe intreg mapamondul, ca la el acasa. Nu credem ca e om pe lumea asta care sa nu i se incline, in masuri diferite, bineinteles. Americanii ii numesc „french fries” sau pe scurt „fries”. Denumirea cu trimitere la bucataria franceza se pare ca-i apartine lui Thomas Jefferson, presedintele american, caruia i-au fost serviti in cadrul unui dineu, de un renumit bucatar francez al vremii.

La fel ca multe alte feluri de mancare, originea acestui preparat se pierde in istorie. Belgienii se lauda ca ei ar fi inventat preparatul in timpul iernilor geroase cand pescuitul era impracticabil. Francezii  spun ca sunt parte esentiala a bucatariei lor vestite si in stilul lor caracteristic ii numesc „pomme de terre frites a cru, en petttite tranches”. Adica, in multe cuvinte, ca nu cumva sa pricepi altceva: marul pamantului, fript de crud, in bucatele mici. Englezii nu se complica si le spun si acum „chips”. Un fel de jetoane. Comestibile. Simplu si fara poezie. De unde si poantele despre „subtirimea” cartilor cu secrete ale bucatariei englezesti sau a celor cu umor german.

Spaniolii fac „patatas fritas” si cu mana pe corazon se jura ca ei ar fi fost primii bucatari ce au scufundat cartoful in bai fierbinti de ulei. Daca ne gandim ca productia spaniola de ulei de masline este pe locul intai in lume, si daca mai adaugi si ca pe la ei au patruns „intaiasi data” bunatatile Lumii Noi, deci si cartoful, parca devine logic sa le dam lor dreptate si sa le acordam titlul de parinti legitimi ai cartofilor prajiti.

Sub orice nume ar aparea, oriunde ii intalnesti sunt peste masura de indragiti si doriti, chiar daca in mod frecvent, retetele dupa care sunt preparati sunt, in general prea simpliste si, in consecinta, gresite. Nu o spunem doar noi, intrebati orice bucatar cu scoala minimala si o sa aflati acelasi lucru. Tai cartoful, incingi uleiul, pui cartofii, astepti sa se faca aurii si gata masa. Prajesti si doua trei oua, sau niste pulpe de pui, zdrobesti niste usturoi sau ii insangerezi delicat cu ketch-up si ai terminat de pregatit festinul.

Va spunem tot cu mana pe inima ca daca doriti niste cartofi prajiti cu rang de deliciu culinar frantuzesc, lucrurile nu au cum sa fie asa de simple. Si daca nu ne credeti pe cuvant va invitam sa mai treceti saptamana viitoare pe la noi pe site, la retete pentru practica, si pe blog, pentru teorie (a cartofului, nu a chibritului) ca sa va convingeti.

Pana atunci, va poftim sa va pregatiti tigaile cele mai de soi si sa alegeti, daca nu stiti deja, cel mai bun ulei cu putinta, potrivit cu mestesug pentru treburi foarte delicate, dar si foarte fierbinti. Si, deloc in ultimul rand, sa va amintiti de bucuria zilelor copilariei cand degetelele nerabdatoare se frigeau cu ei, sub zambetul atoatestiutor al bucataresei.

O ultima nota. Muzicala.  Cantecul de care vorbeam la inceput se numeste „Pacat” si-i apartine domnului Alexandru Andries.

Concurs de Primavara Spornica

Zilele bune sunt vesele si bogate. Si totul creste spornic. Acesta este gandul cu care incepem si pecetluim de ceva vreme fiecare zi cu iz de primavara si cu chip de floare. Surprize de tot felul apar cu fiecare rasarit, iar cand treaba bine facuta depinde doar de noi, ne dorim ca totul sa mearga uns. Asa se zice, ca norocu-i dupa cum si-l face omul.

De aceea, primavara aceasta vorbim si despre noroc. Norocul pregatit in casa, norocul pastrat la sticla sau chiar norocul oferit cadou. V-am pierdut in metafore? Pai sa va amintiti, va rugam, de snurul martisorului cu cosarul cel aducator de belsug, de sticla cu tot felul de seminte, samburi, boabe, numita sporul casei  sau de framantarile casei, cozonaci colaci, mucenici. Cam asa il chemam, il poftim pe la noi prin case.

Desi se „investeste” multa munca pentru ca EL sa ne surada si noua intr-o zi, cu norocul lucrurile sunt intotdeauna mai simple decat par. De exemplu, o solutie 100% romaneasca si foarte la indemana, pentru ca primavara aceasta sa fie rodnica si sa nu scartaie nimic este la un click distanta: In urmatoarele 6 saptamani, uleiurile Spornic stau sub semnul norocului. La propriu, caci le-am insemnat in acest scop. Fiecare sticla de Spornic La Toate, Spornic La Foc Mare si nou-noutul Spornic Premium poarta acum un cod unic care va poate „imprimavara” bucataria.

Peste 50 de premii zilnice si saptamanale isi cauta bucataria-pereche. Incepand de maine, 11 martie, baxuri de ulei Spornic, sorturi personalizate si seturi de bucatarie marca Tefal vor ajunge, prin tragere la sorti, la norocosi din toata tara. Culminand, in toiul primaverii, cu MARELE PREMIU: un set complet de electrocasnice de ultima generatie pentru o bucatarie ca scoasa din reviste.

Cum intrati in concurs? Cumparati oricare sticla de ulei Spornic 1L si cautati codul unic de 10 caractere inscris pe ambalaj sub data de expirare a produsului. Trimiteti codul prin SMS la 1824 (tarif standard in retelele Orange, Vodafone, Telekom), in aplicatia de pe Facebook Spornic sau inscrieti-l pe site. Stati cu ochii pe pagina de concurs si tineti telefoanele aproape. Vor suna cu siguranta daca va numarati printre castigatori.

Primavara ne inspira sa fim darnici si creativi. Sa-i tinem aproape pe cei dragi noua. Sa multumim mamelor si bunicilor. Sa va rasplatim pentru citit si pentru gatit romaneste. Caci anu’-i de-abia la inceput, iar noi mai avem de impartasit o sumedenie de povesti spornicesti, insotite de surprize tot mai dese printre randuri si rafturi. Sa fie intr-un ceas bun!

Primavara cu traditie

Soare si temperaturi maricele am tot avut, dar nu se pune. Tot iarna se cheama, pana n-am schimbat fila in calendar si n-am pus martisoarele la piept. Dupa atata asteptare, a venit si el, trenul oficial al primaverii. Sa nu va mire intarzierea, carcotesc unii, suntem totusi pe peron romanesc. Noi ne gasim cum nu se poate mai bucurosi ca incepem alaturi de voi o noua primavara pe blogul spornicesc.

Micutul Martie sau Martisorul vine intotdeauna cu sacul plin de sarbatori si traditii. Cine nu ne cunoaste, ar zice ca iesirea din iarna ne aduce cea mai mare veselie de peste an. O confirma tarabele care sufoca trotuarele oraselor cu tot felul de bazaconii impodobite cu snur alb-rosu si etichete de preturi. Nu mai conteaza ca nu prea cunoastem originile si simbolistica obiceiului de Martisor, important este sa-l avem la mana sau in piept. Unii spun ca cele 2 fire colorate ar fi semnul celor doua mari anotimpuri – iarna si vara.  Pe vremuri, martisorul era un soi de talisman, menit sa aduca purtatorului sau noroc si sanatate in tot anul ce urma.

Ati observat ca ne sta in fire tuturor sa cautam cum ne e scris viitorul. Sa citim macar cateva randuri din marea carte a vietii. Avem horoscoape, ghicitori si superstitii ramase din batrani. Se gaseste oare cineva printre noi sa nu-si aleaga Baba de primavara? Cine n-are batrani, sa-si aleaga in martie. Cele 9 vrajitoare batrane se spune ca au puterea sa influenteze vremea fiecarei zile dintre 1 si 9 martie. Daca e cald si soare in ziua Babei tale, vesel si linistit vei fi tot anul.  Sa ne ierte Dumnezeu, ca nu-i traditie crestina, dar ce-ar fi viata fara putina magie?

Se mai zice despre Babele de martie ca sunt ultima infruntare dintre iarna si primavara. Cand le trece si lor vremea, trecem si noi cu adevarat intr-un alt sezon. Tot atunci, in 9 martie, e sarbatoarea Mosilor, traditie pagana suprapusa cu sarbatoarea religioasa a celor 40 de Mucenici. Le mai spun Macinici sau Sfintisori si, pe la sate, i se mai zice Sambra Plugului, adica inceputul anului agricol. In unele zone, am auzit noi, toti gospodarii isi duc plugurile pe o pasune de langa sat si are loc slujba de sfintire a plugurilor. Ai zice ca-i un ritual desprins din Morometii, asa-i de spectaculoasa viata satului romanesc.

Partea cea mai minunata abia acum incepe. In tot acest timp, in bucatarie, mainile gospodinelor framanta de zor aluaturi dulci ca de cozonac. Pregatesc mucenicii moldovenesti, placinte dospite modelate in forma cifrei 8. Neaparat in numar de 40, ca simbol al celor 40 de Sfinti Mucenici. Bucataresele ii rumenesc bine in cuptor, ii ung cu miere sau ii insiropeaza cu licori dulci, aromate cu vanilie si portocala. La sfarsit, le presara miez de nuca macinata, sa nu-ti mai poti lua ochii si mainile de pe ei. Un exemplu de placinta savuroasa cum doar in bucatariile moldovenesti poti gasi.

“Las’ ca stim si noi sa facem”, si-or fi zis muntencele cand au iesit pe contraatac cu mucenicii lor. Opturi mult mai mici din aluat, fierte in apa indulcita, cu scortisoara si coaja de portocala. Unii le spun c-ar fi verisorii de la oras ai mucenicilor taranesti. Ca-s mai firavi si mititei si vor mai multa migala. Alternativa se gaseste in magazine – mucenici la punga si gata de pus la fiert. Cate bordeie, atatea obiceie. Un lucru pare ca e general valabil: fiecare are o reteta de mucenici preferata. Pe-ale noastre le gasiti de luni in colectia de bunataturi, dupa chipul si asemanarea retetelor spornicesti.

Al cincilea gust

Candva, intr-o poveste despre paradis, am ajuns la hotarul dintre gusturi si mirosuri. O linie fina, de nerecunoscut uneori de gurile prea flamade sau pofticioase. Mancarea ne cere dedicare si atentie totala, ca sa ne ofere in schimb experiente senzoriale complete. La inceput au fost 4 gusturi. Sau 4 tipuri de placeri diferite, reale si de necontestat: dulce, acru, sarat, amar. Apoi a aparut grozavia: umami. Sau al cincilea gust.

Povestea sta cam asa. Astazi mancam indeosebi pentru placerea gustului. Stramosii nostri pofteau la dulcele din fructe pentru calorii si energie. La fel cum amarul insemna toxina, deci era de evitat.  Toata lumea a fost de acord si s-a pus punct discutiei. “La vremuri noi, obiceiuri noi” s-a aplicat peste tot de-a lungul istoriei umanitatii, dar nu si in randul istoriei gusturilor. Si la drept vorbind, ce nod in papura sa mai cautam atunci cand totul merge uns?

Pana cand francezii au prins gustul revolutiei. Au inceput, desigur, cu mancarea. Ghiduri peste ghiduri, tratate de gastronomie, stele Michelin, restaurante gourmet, la nouvelle cuisine… Ce mai, patru gusturi devenisera prea putine pentru ei. Al cincilea gust, zic francezii, s-a dezvaluit intr un restaurant din Parisul anilor 1800. Cum necum, s-ar fi desteptat bucatarul-sef ca supa lui de vita nu este dulce, sarata, acra sau, Doamne fereste, amara. Nu e nici macar o combinatie a celor patru. In lipsa probelor stiintifice, lumea l-a luat de mascarici si i-a reprosat c-a stat prea mult in bucatarie.

Dar “prea mult timp in bucatarie” nu exista, pentru asta bagam mana-n foc! Omul avea dreptate. A demonstrat-o un chimist japonez, tot cam pe atunci si tot cu o supa – baza pentru mancaruri. Nu de vita, ci de alge marine. Avea un gust deosebit, pe care l-a numit “cel mai bun gust din lume” sau “deliciul suprem”. Pe limba lor, “umami”. Si asa i-a ramas numele.

Partea buna e ca nu trebuie sa te fi nascut in partea opusa a globului ca sa simti umami. Il gasiti in rosii, sparanghel, sos de soia, ciuperci si carne gatita, peste afumat, fructe de mare, carnuri si branzeturi maturate. Lista nu-i de la noi, ci din publicatiile de specialitate si este, binenteles, insotita de explicatiile stiintifice. Pe scurt, gustul umami vine de la acidul glutamic din aceste mancaruri. Glutamatul exista in orice traieste si se hraneste: fiinte, plante, ciuperci. Il avem si noi, in laptele matern. Prin gatire, fermentare, maturare, moleculele de glutamat se descompun si se transforma in L-glutamat. Adica fix gustul nostru delicios. Gurile noastre au si ele receptori speciali pentru umami, asa au demonstrat studiile stiintifice.

Adaugati si un pic de matematica in ecuatia gustului si adunati alimente bogate in umami. Un burger cu carne de vita, felii de cascaval si rosii, o portie de spaghetti cu sos de rosii si parmezan, platouri de tapas cu branzeturi si carnuri maturate… Perfectiunea acestor combinatii vine din insasi necunoscuta lor. Al cincilea gust este irezistibil. Atat de bun incat l-au sintetizat in laborator. L-au  numit monoglutamat de sodiu, dar noi il stim de sare chinezeasca. Sau unul dintre cei mai puternici potentiatori de aroma din chipsuri, supa la plic, fast-food, mezeluri, ketchup-uri si maioneze, stiti voi, acelea la care ne tot straduim sa renuntam. Iar atunci cand gustul este de milioane, industria e de miliarde de euro. Despre asta si alte (d)efecte ale potentiatorilor de aroma (sau faimoasele E-uri), intr-un articol separat. Sau doua, sau trei. C-asa-i in viata. Cu cat inveti mai mult, cu atat stii mai putin.