Categorie: Floarea-Soarelui

Primul ulei High-Oleic 100% romanesc.

Au trecut cateva luni bune de cand Spornic Premium este pe piata. V-am povestit aici pe indelete ca este primul ulei conceput “altfel” decat celelalte cu care ati gatit pana acum. Ca e bogat in acizi grasi mononesaturati de tip Omega 9, ca rezista bine la temperaturi inalte si ca e din ce in ce mai bun de la o prajeala la alta. Pe testate si pe comparate, s-a auzit glasul ratiunii ridicat din amorteala obisnuintei.

Pe testate! am zis si noi…

…si ne-am grabit sa scotocim prin agendele telefoanelor dupa cunostinte vrednice intr-ale bucatariei si ale gatitului. Adica bucatari profesionisti cu state vechi in ale meseriei. Am sunat, am vorbit, am inceput sa trimitem colete cu ulei Premium, si-am asteptat. Unii l-au testat imediat, altii l-au probat temeinic punandu-l la mai multe incercari, sa-i vada rezistenta in timp, la lucru.

Succes pe linie si numai vorbe bune am primit, dar nu lungim cu laude povestea, ci vrem s-aflati unde ne-a dus isprava. Din test in test, din vorba-n vorba, ne-am cunoscut cu patru dintre ei mai bine. Si-am povestit si am gatit si am mancat cu pofta si cu drag.

Apoi am zis c-ar fi frumos sa ii vedeti si voi, la treaba, la gatit cu Spornic Premium, sa nu mai zica nimeni niciodata, ca-l laudam ca asta ne e treaba. L-am dat la probe grele unor oameni ce stiu “bucatarie” multa, si n-ar vorbi nicicum de bine pe unii de nu-si tin vorba. Sau fagaduiala. Am zis ca-i primul si ca-i altfel, ca-i bun si sanatos si vrednic. Si am filmat s-avem dovada ca nu-i o gluma toata zarva asta cu Primul Ulei High-Oleic Romanesc.

Se vede la televizor acest spot micut (adica scurt) acuma, iar de mai stati pe-aici oleaca, aveti povestea-ntreaga pe-ndelete. Avem in plus si-o recompensa, doar pentru cei curiosi si harnici: colectia “Spornic-in-Retete”. O veti gasi foarte curand aici pe blog si pe pagina noastra de Facebook.

Tot ce speram este sa va inspire la gatit bucate minunate. Iar daca, printr-o minunata intamplare, ne veti si arata cumva “rezultatele” din bucataria dumneavoastra, suntem siguri, adica suntem absolut convinsi ca veti avea parte de cele mai frumoase surprize. De la Spornic.

Primul? Altfel?

Pentru cei care au remarcat deja formula din titlu si stiu la ce se refera, dar si pentru cei ce inca n-au aflat, am adunat, intr-un buchet de fraze, povestea unei licori minunate: Spornic Premium, primul ulei “altfel”.

Suntem convinsi ca daca l-ati si testat deja, povestea ce urmeaza o sa va para cunoscuta, familiara. Caci urmeaza sa aflati chiar de la sursa, de ce e “primul” si, mai ales, de ce e “altfel”. Ca-l cheama Premium, stiti, si nu mai batem toba, gasiti aici motivul pe de-a-ntregul. Sa inceapa, asadar, povestea, sa deslusim pe loc formula.

Ii zicem “primul” fara nicio frica de greseala, caci pan-acum, la noi pe rafturi, n-a existat ceva sa-i semene vre-un pic. Vorbim de orice inseamna raft: de magazin sau de bucatarie. Primul ulei “high-oleic” o sa mai vedeti inscris pe eticheta. Si daca vi se pare mult prea tehnic, ingaduiti-ne un rand sau doua, sa lamurim “chineza”: acizii grasi, pe lumea asta-s trei la numar, doar. Si numele le suna cam la fel ca-s neamuri, cica: acid oleic, linoleic si linolenic. Din ele, doar primele doua sunt “mancare”. Al treilea cica sta-n vopsele si-n altele ce-n gura n-au vreun rost.

Din floarea-soarelui, de-o stim cu totii, de obicei se “stoarce” linoleic. Exista insa, de prin anii ’70, o floarea-soarelui mai noua, mai desteapta, ce tine in seminte, acid oleic. Din astfel de seminte (romanesti, cum altfel) e “stors” al nostru, primul dintre toate. Si ca sa fie si mai simplu, sa tineti minte doar atat: are Omega 9. Asa l-au botezat chimistii pe oleic si multa lume l-a-nvatat asa. Si tot pe scurt, sa-nchidem subiectul: Sanatate inainte de toate.

De ce e “altfel”? Macar pentru c-a mostenit din floare, o patima uriasa pentru soare. Nu se da-n vant la foc marunt, ii place focul tare, si rezista la parjol mai mult… ce vorba?… muuult mai mult… decat orice ulei ati incercat vreodat’. Iar in bucate, o sa vedeti, pastreaza gustul neschimbat, de zici ca nici n-a “fiert” alaturi.

Cand vorbim despre uleiuri de gatit, vorbim neaparat de punctul de fum si de topire. Punctul de fum e clipa-n care se vede albastrui un abur fin, deasupra tuciului, tigaii in care-ati hotarat sa puneti hrana. Cu cat este mai sus (in grade) acest punct cu-atat mai performant, mai versatil uleiul. Cu punctul de topire e mai simplu. Sa luam o ciocolata drept exemplu. Cu totii stim ca se topeste-n mana, de-o tii o vreme, fara sa te-nfrupti. Ce-nseamna asta? Ca undeva, candva, la preparare, o minte iscusita a gandit, ca punctul de topire al minunii, sa fie doar un pic mai mic decat al mainii.

Sa se topeasca-n gura cum zic unii. La fel ca ciocolata, si uleiul se topeste. Chiar mai iute. Si o sa ziceti “cum se poate?”, iar noi o sa va aratam, cu fapte, ca nu-i degeaba toata vorba si ca-n aceasta taina mica, se sprijina retete multe si tehnici de gatit maiastre. Vom mai compune randuri si retete “altfel” si le vom povesti aici pe blog. Doar stati aproape, ca si pan-acuma, si veti fi primii ce veti sti tot ce e nou.

Oloier, oloinita

Va povesteam de curand despre cum ne unge la inima adevarul stiintific despre colesterol si despre altele si cum, chipurile, alunecam sau nu cu mancarea-n pacat. Miturile despre alimente rele sau bune se prind si se desprind usor daca ai ochii deschisi si mintea iscoditoare. Dupa galbenusul de ou, carnea rosie, fibrele, lactatele si glutenul, au curs si uleiurile in aceeasi tigaie infierbantata de zvonuri si banuieli. In era digitala, ne stau sub nas si sub taste lucrari mii si studii faclii ale cercetatorilor din toate domeniile, obligatoriu fii si fiice ale unor universitati de mare prestigiu. Dar ce te faci cand acestea se contrazic intre ele? De unde mai stim noi pe care ulei sa-l punem in tocanita, pe care-l turnam peste salata si pe care il inghitim dimineata pe stomacul gol?

Pai prima data intrebi in stanga si-n drepta si cauti pe cineva cu experienta. Floare la ureche, pentru ei, raspunsul, si mare placere sa te-nvete au, in primul rand, bunicii, mesteri in obiceiuri culinare far’ de betesug si care probeaza chiar cu varsta lor mestesugul. Pe vremea lor “oloiul” nu avea pacate multe ca acum, caci nu cunoscuse din plin elanul tehnologic. Era obtinut cu greu, stors incet din seminte si nuci de tot felul, la oloinita satului. La cateva banite de seminte aduse la oloier, satenii plecau acasa cu doua-trei ulcioare pline cu ulei alene curgator, cam ca mierea cea dulce. Cam putin, o sa ziceti. “Tehnologia” vremii scotea doar 20 de procente din tot uleiul ce se afla in seminte.

Procesul era lent si cerea rabdare si munca multa; se macinau intai semintele, apoi se “prajea” usor faina, ca sa inlesneasca lepadatul uleiului, apoi erau transformate in turte sub greutatea unei barne groase de stejar, piesa centrala a oloinitei. Uleiul curgea ca aurul lichid si asa era si pretuit. Acum ii zice “presat la rece” oloiului ce iesea atunci la prima presa. Turtele ramase dupa prima presare se mai puneau o data la stors, dar uleiul obtinut, zice-se, nu era de pus in bucatele alese, ci mai mult se folosea la lumanari sau la sapun. Doar ce se elibera la prima presare primea titlu de ulei bogat si bun de pus in gatelile gustoase. Cu tehnologia de azi presarea se face doar o singura data in toate cazurile, cine spune altfel e pe dinafara complet, iar randamentul de extractie a trecut de multi ani peste 90%.

Surpriza cea mai mare vine chiar din gatelile in care aluneca pretiosul oloi. Dupa ce era lasata la limpezit, licoarea ajungea in mai multe vase decat cele cu salate verzi si maioneze din bucatariile instarite. Era ingredient nelispit in rantasurile cu usturoi, ceapa si faina, cu care inchegau tocanele si borsurile. Si ca sa turnam ulei pe focul incins al controverselor, va mai spunem doar atat: oloiul asta bun de tot se fierbea pentru a-i creste termenul de valabilitate si a-i intarzia rancezirea. Nici vorba de calcule, temperaturi si puncte de fumigare. “Cu oloi se face mancarea buna si nimic mai mult”, isi incheie batranii povestea.

Insa povestea de-abia incepe. Asa cum ii sade bine, adevarul nu e nici colo, nici colo, dar musai sa iasa odata, ca uleiul la suprafata apei. Cu siguranta cunoasteti deja ca uleiul presat la rece se insinueaza cu naturalete in universul salatelor verzi, al bruschetelor sau al sosurilor create fara foc. Lasand modestia celor modesti (in cuget, desigur), va marturisim ca noi ne-am insusit bine lectia de uleiuri si mai stim si cateva ponturi despre cel caruia-i spunem azi Presat La Rece. Fi-vor dezvaluite pe larg, foarte curand. Insotite si de o proba convingatoare, noua-nouta si foarte, foarte aproape de casele voastre.

Mofturi si colesterol

Cu siguranta ati auzit de “pacatosul” asta pana acum. Discutiile despre colesterol sunt deja inchise, toata lumea este de acord. E rau, rau de tot. Am auzit chiar ca pana si galbenusul de ou este plin ochi. Mamicile cele mai atente le dau voie puilor lor sa manance doar jumatate dintr-un galbenus de ou fiert, sa nu care cumva sa le dea ficatul peste cap. La albus nicio restrictie. Inca.

Ce este cel mai distractiv la subiectul acesta este insa altceva. Se pare ca armatele de nutritionisti “de meserie” duc adevarate cruciade impotriva colesterolului, militand pentru cea mai dreapta dintre cauze: dieta pe baza de fibre. Sanatatea, doamnelor si domnilor inainte de toate, auzi la finalul vreunei consultatii. Sanatatea da, am zice noi, dar cu explicatiile decente, logice, rationale dom’ nutritionist cum ramane?

Textul acela cu studii recente, de ultima ora si savanti britanici parca s-a cam rancezit si-am vrea si noi o mostra, doua de colesterol de al bun la pachet sa-l testam putin la o salata de icre de crap sau intr-o maioneza pentru ornat salata de beuf. Serios vorbind, va sfatuim sa nu protestati ca noi, ca va treziti trimisi (fara reteta) pe la vreun magazin de remedii naturiste sa cheltuiti cat nu face pe cine stie ce extract de seminte de brusture australian sau brazilian.

Ideea este ca lucrurile sunt incurcate rau cand vine vorba de alimentatie si sanatate. In ceea ce priveste teoria cu fibrele, daca iti pui mintea sa sapi un pic, ca sa vezi cum sta de-adevaratelea problema, te umfla rasul. Am intrebat si-un medic, din cei mai buni. “Mofturi si publicitate ieftina la produse scumpe” – a venit raspunsul. Despre colesterol, cam la fel. Aceeasi Marie, dar sub alta palarie stiintifica.

Este colesterolul „bau-baul” vremurilor moderne?

S-o luam metodic. Colesterolul nu este grasime. Neam. Deloc. El este un soi de alcool. De la proful/profa de chimie trebuie sa mai stiti ca asa se numesc astea de se termina in -ol. El se gaseste intotdeauna in compania unor grasimi sub forma de structuri moleculare mai complexe numite lipoproteine. HDL (cel bun) si LDL (cel rau) de exemplu sunt doar doua dintre zecile de structuri care il poarta la plimbare.

Dar hai sa vedem cat de bun e cel bun si cat de rau celalalt si sa ne lamurim odata cate gheare are acest bau-bau. Pentru inceput, trebuie sa stiti ca legatura exacta, ca raport, intre ce mancati si cat colesterol se poate gasi in sangele dumneavoastra nu a fost inca descoperita, masurata, testata, determinata. Probabil ati auzit de persoane care desi sunt la regim de ceva timp au totusi colesterolul mare. Zicem despre ei ca au ficatul in piuneze. Si invers, din cei care nu tin niciun regim si le ies analizele perfect. Ei stau bine cu ficatul si au o sanatate de fier.

Din nou, ficatul!

Toate astea se intampla pentru ca, de fapt, singurul responsabil, cu functie mare, de dispecer, la capitolul colesterol este ficatul. El il produce, el il recicleaza el il omoara. Daca vrea, sau daca e rugat frumos cu un stil de viata moderat. In aceeasi ordine de idei sa stiti ca acest “talhar” al sanatatii noastre este o componenta extrem de importanta a membranelor celulelor noastre, a nervilor si chiar a creierului, si indeplineste roluri cruciale in multe alte mecanisme, ce contribuie la starea noastra generala de sanatate. El circula de la ficat spre tesuturi cu caruta lui de lipide de joasa densitate (LDL) iar cu cealalta, de inalta densitate (HDL) invers, de la celule inapoi la ficat pentru reciclare si reconditionare.

Vina cea mai mare care i-a fost atribuita este aceea cu “infundatul” vaselor de sange, prin acumulare excesiva, caz in care, in mod firesc, rational, complica rolul inimii, dand-o peste cap (scuzati bulibaseala anatomica). Nu avem intentia sa-l scoatem basma curata, imaculata, nicidecum. A fost vazut facand asta si a fost scos vinovat de multe stopuri cardiace.

Unii cardiologi sunt insa, de parere ca acolo unde colesterolul se aduna exista dinainte o “fisura”, iar blocul de colesterol format, ce blocheaza ulterior “traficul”, este doar o reactie exagerata a procesului de reparatie. Si desi joaca un rol (negativ) important in afectiunile cardiace, se pare ca nu el este cauza primara a acestora. Cam in zona aceasta de bun simt si rationalitate ne invartim si noi condeiele si cercetarea, in incercarea de a livra, pe cat posibil, informatii verificate si retete de trai bun si sanatos. Cele bune sa se-adune.

Co-lectia de uleiuri

Cate tipuri de ulei tinem in bucatarie. Sau cat de scrupulosi suntem cand gatim. Are fiecare fel de mancare un fel anume de ulei care i se potriveste “manusa” sau este doar o inchipuire scornita de fabricantii de ulei? Va propunem o incursiune “informala” in lumea grasimilor – vegetale si animale – pentru a dezlega, macar un pic, nodurile si buclele mentale in care suntem prinsi cu totii, mai ales de medici si nutritionisti.

In goana noastra dupa sanatate si obiceiuri alimentare corecte, (care sa intretina macar iluzia unei existente linistite si cat s-o putea de indelungata) adunam de pe unde apucam informatii “valoroase” despre un ingredient sau altul si devenim adevarati ambasadori ai vreunei diete sau, si mai rau, a vreunei teorii alimentare, cu care ii chinuim adesea pe cei din jur. Este vorba aici, asa cum banuiati, despre mult-prea-blamatul consum de grasimi.

Va spunem din capul locului ca nu suntem dintre cei carora le place inotul impotriva curentului, doar de dragul discutiei. Suntem din aceia care intreaba si cauta neobosit sa simplifice lucrurile, pana la intelegerea corecta a unei probleme. Si tot din capul locului trebuie sa stiti ca povestea cu colesterolul bun si/sau rau, continut in grasimi este daca nu hilara, cel putin indoielnica, din toate punctele (stiintifice) de vedere. O sa revenim, insa, asupra lui un piculet mai incolo, fix in articolul urmator, luni, marti, de veti avea chef de demolat, in joaca, o prejudecata.

Deci, ce sunt grasimile si la ce sunt ele bune. Pe scurt, uleiurile si grasimile sunt asa numitele lipide, surorile mai putin celebre ale carbohidratilor si proteinelor. Trebuie sa va spunem ca ele sunt forma cea mai “apreciata” de stocare de energie, atat de fauna cat si de flora intreaga a acestui pamant. In termeni tehnologici, grasimea este pentru organismele vii, ceea ce este benzina, motorina sau kerosenul pentru masini.

O molecula de grasime, de exemplu, contine 11 calorii spre comparatie cu proteinele sau carbohidratii care contin doar 4. Teoria generala, ca sa nu-i spunem curent de opinie, zice ca multe calorii inseamna si multe kilograme in plus de strans cu cureaua. Se prea poate, insa noi stim ca termenul calorie seamana cu calorifer si insemna caldura, deci o concluzie se impune. Daca “arzi” energia asta destept, facand multa treaba si alergand mereu dupa cate ceva, s-ar putea sa nu dai mai multe gauri la curea decat ti-ar placea.

Va mai spunem doar ca toata tevatura asta cu “grasimile rele” a inceput in 1950, cu un studiu care, practic, doar a formulat o presupusa relatie intre bolile de inima si consumul de grasimi, dar nu a reusit sa o si demonstreze cat de cat, si ne intoarcem la uleiurile noastre, cu promisiunea ca in articolele urmatoare o sa intram mult mai adanc in problema stiintifica.

In bucatarie insa nu e loc de intors. Grasimile sunt indispensabile si cu asta basta. Nu sunt rele sau bune, ele trebuie. Coci, prajesti sau doar asamblezi o salata, mana se intinde reflex spre locul acela unde intodeauna sta sticla de ulei. Sau, in cele mai multe cazuri, sticlele de ulei. Cel de floarea-soarelui, bun la toate, sau cel virgin, de masline, ce nu are voie sa intalneasca focul, sau, in casele mai “informate”, ulei de samburi de struguri, sau din seminte de dovleac, presate la rece, tot pentru salate. Se mai gasesc pe raftul gospodinei si uleiuri capabile de fapte mari si crocante, incercate in focuri aprige, unele dintre ele venite de peste mari si tari.

Morala, azi, este una singura: Cu cat mai multe cu atat mai bine, dragilor si dragelor, caci de veti mai sta pe aproape, vom invata impreuna sa lasam grijile ingrijoratilor, si sa ne vedem de gatitul nostru destept si in cunostinta de cauza. Avem vesti si povesti pentru tot anul, retete alese pe spranceana, fiecare cu uleiul ei, bineinteles.

SALATA MINUNATA SI STROPUL CEL NOU

Doua zile pana la debutul unui an despre care nu stim nimic, inca. Vreme de odihna tihnita dar si de bilanturi si planuri pentru treburile ce vin si se vor intamplate. In mijocul tihnei se prefigureaza, cu fiecare ora ce trece, parca mai clar, Revelionul. Sarbatoare in toata regula, nu jucarie. Unii, cu treburi nerezolvate, se mai deprima, insa sunt asa de putini, ca nu se mai disting in masa uriasa de petrecareti inarmati pana in dinti cu artificii si veselie.

Pe ultimii metri la aprovizionare, cu randul doi de sarmale si cozonaci, salate beuf sau fripturi pe bancul de lucru, cu prajiturile rumenind domol in cuptoare, se executa ultimul asalt decisiv din an, asupra poftelor gastronomice ale intregii familii. Toata lumea intra in hora aceasta avand roluri si functii precise, toate fiind deopotriva si in acelasi timp, decisive, vitale.

Copiii mai mici, dupa ce au terminat de cumparat ultimele maruntisuri, sunt tinuti (doar cei cuminti si de ajutor) pe langa bunici si mamici, sa ajute la lucrurile mai usoare. Baietii la taiat cubulete din cartofi, albus de ou, morcovi sau gogosari. Fetitelor li se dezleaga tainele si misterele nu-stiu-carei creme unice sau cum intra soarele in galbenusul de ou sau aerul in albus sau smantana si se transforma, ca prin magie, fie in maioneza ori in bezea ori in frisca.

Aperitivele si salatele de sarbatori, rodul muncii lor asidue, vor fi povestite si raspovestite de toti mesenii iar laudele vor curge fara oprelisiti din toate directiile, ridicand la cer nivelul lor de incredere referitor, desigur, la abilitatile lor de bucatari in devenire. Am construit si noi randuri lungi si frumoase in jurul salatelor (si celor festive si celor de sezon), cu reverenta de rigoare in fata celei-mai-nelipsite de pe mesele noastre comune: Salata de Beuf.

Nu-i punem reteta in colectie (inca) nu pentru ca nu s-ar potrivi intre bucatele romanesti, sau nu si-ar merita pe deplin locul intre bunatatile de iarna, ci pentru ca nu credem ca e cineva pe lume care nu are deja o parere foaaarte solida pe acest subiect si peste toate, suntem siguri aproape suta-n-suta ca v-ati apucat deja de treaba. Vrem doar sa-i laudam (ca si mai inainte) puterea de seductie si sa tragem un pic maioneza pe salata noastra adaugand un strop de ulei potrivit intocmai pe masura ei.

Si, daca v-ati gandit ca urmeaza sa va povestim ca cele mai spornice uleiuri pentru cele mai fine salate sunt ale noastre, va spunem cinstit ca va inselati. Nu de tot, pe jumatate. Si nu pentru ca nu am indrazni sa credem asta, caci suntem convinsi ca le stiti bine deja. Ce nu stiti inca este ca in anul care vine, nou-nout, vom pune, cu voia dumenavoastra, bineinteles, inca un fratior, sau poate chiar doi, in familia de produse Spornic. Si odata cu venirea lui pe lume, vom sti ca salatele si maionezele noastre vor avea parte, de aici inainte, de cea mai sincera si mai frumoasa plecaciune a fiicei-soarelui.

Pe cat de fragil in fata focului, pe atat de seducator in arome si culoare, cel mai nou sortiment al gamei Spornic isi va gasi cu siguranta drumul catre inimile acelora dintre dumeavoastra, care au inteles ca fiecare, dar absolut fiecare, fel de mancare are un dichis si-un rost anume. Pentru acelea dintre ele a caror denumire se conjuga laolalta si deodata cu sanatate, fragezime sau prospetime am conceput atent, ca pe o bijuterie, un nou tip de ulei: Spornic Presat la Rece.

Vom mai vorbi pe larg de el la anul, caci “noul” trage la “nou” si gustul bun la gospodarul informat. E ultimul articol de pe blog, pe anul asta, si nu scapam nicicum prilejul, sa multumim pentru citit, pentru prietesug, pentru rabdarea multa cu care ne-ati ingaduit. La multi ani, dragi romani si sa aveti un an plin si spornic!

Mestesug de la Alfa la Omega (3,6,9)

Acesta este un post cu dedicatie. Deci nu chiar pentru toata lumea. Este dedicat doar acelora mai curiosi dintre cititorii nostri, care isi pun mereu intrebari si care nu „inghit” usor informatiile cu aer pretios-stiintific, desenate frumos pe etichetele produselor pe care le cumpara. Daca esti unul dintre aceia care nu cred ca vitaminele sunt doar niste litere mAri de tipar, atunci cu siguranta o sa ne zambesti la sfarsitul articolului. Sau poate, intamplator, o sa strangi bine pumnul, cu degetul mare orientat in sus, cand ne zaresti hoinarind prin „news-feed”-ul tau.

Iata cum incepe povestea. A fost odata, pe la coada alfabetului grecesc, o litera care intr-o buna zi s-a imprietenit cu un cercetator chimist. Acesta impreuna cu colegii sai descoperisera, tot cotrobaind prin niste grasimi, ca unora dintre acestea le lipsea mereu cate ceva. Si le-au zis, glumind cu ele, ca sunt nesaturate. Pe litera de care vorbeam, ca sa nu se plictiseasca,  au pus-o sa le supravegheze si sa le ordoneze, ea nestiind cu ce altceva sa ii ajute. Ei au invatat-o ca fiecare dintre aceste grasimi contine trei lanturi de atomi de carbon, legate de un trunchi facut dintr-un fel de ceara, de-i spune glicerol. De aceea ei, savantii, le mai spun, cand vorbesc intre ei, si tri-gliceride.

Si uite-asa, litera noastra, Omega pe numele ei, se apuca voiniceste de treaba. Prima data isi imparti in doua categorii „musterii”, in functie de cat de „saturati” erau: pe cei carora le gasea doar un atom de carbon „flamand” in lant le-a zis „mono”-nesaturate. Celorlalti, cu mai multi atomi nesatisfacuti, le-a zis „poli”-nesaturate, ca ea nu stia decat greceste sa vorbeasca.

Sa stiti ca nu era treaba usoara. Lanturile alea sunt destul de lungi, unele ajung pana si la 16, ba chiar si 18 atomi de carbon, fiecare avand perechea lui de hidrogen. Dupa cateva numaratori insa, Omega isi dadu seama ca numai atomii cu numerele 3, 6 si 9 sunt mai uituci si isi ratacesc perechea de atomi de hidrogen. Caci, de nu cumva stiati deja, asta le lipseste de fapt atomilor de carbon ce compun grasimile. O pereche de atomi de hidrogen poate schimba cu totul rostul si, mai ales, rolul acestor grasimi.

Nu o sa intram cu totul in povestea descoperirilor chimistilor, caci pe noi ne intereseaza mult mai mult descifrarea si intelegerea corecta a mesajelor etichetelor, cu scopul de a afla cat de sanatos, natural sau curat este produsul din spatele lor. Inca o lamurire prealabila, pe care o consideram absolut necesara si care credem ca este obiectul curiozitatii multora dintre noi: ce este un acid gras? Intreband in stanga si in dreapta, am aflat ca mai toata lumea crede ca este vorba de un alt fel de grasime, de obicei mai sanatoasa, deoarece sta asociata mental cu formula „esentiali”. Acizi grasi esentiali, carevasazica. Esentiali pentru organism, bineinteles. Ca sa sporeasca parca total confuzia, unele etichete folosesc alte formule ca: „grasimi nesaturate” sau „grasimi polinesaturate”.

Sunt oare grasimile si acizii grasi acelasi lucru? Raspunsul corect vine tot de la chimistii din poveste. Acizii grasi sunt cei care compun grasimile, lanturile de mai devreme, adica. Iar Omega, ultima litera din alfabetul grec, ne spune, cu un numar, a cata de la coada lantului (de atomi de carbon, desigur) se gaseste „nesaturatia” in hidrogen, a acidului gras. Omega 3, de exemplu, inseamna al treilea atom din coada. Si cum glicerolul de care se leaga acesti acizi grasi nu are deloc rol in nutritie, atunci, si teoretic, si practic, valoarea nutritiva a acestor grasimi este data de tipul acizilor grasi care o compun.

Intr-un articol viitor o sa va povestim si despre munca nutritionistilor si despre rolul celor 3 Omega in alimentatie, despre care suntem siguri ca acum nu mai sunt un mister.

Thumbs up?

Uleiul cel mai bun

Fascinatia omenirii pentru “aurul lichid” pare ca nu cunoaste limite. Se lasa cu greu smuls din seminte, din samburi, din frunze sau fructe si se transforma apoi, pe rand, in hrana, in leac sau in lumina. Unde incepe si unde se termina povestea acestei licori magice vom deslusi, de vom putea, in randurile ce urmeaza.

Probabil ca in zorii existentei, omul a aflat ca ungerea, alunecarea usoara sau gustul mai bun al mancarurilor se datoreaza unor grasimi speciale si, grabindu-se, a vanat vreo salbaticiune mai rotunjoara, banuind-o de astfel de rezerve. De bucurie si indestulare, s-a asezat apoi pe marginea unei ape si s-a deprins cu mestesuguri noi, incantat pesemne de dulceata fructelor, dupa care nu mai trebuia sa alergi prin padure. Acestea cresteau in acelasi loc, in fiecare an, in aceeasi perioada, undeva pe langa casa lui. Si se hraneau doar cu soare, ploaie si un pic, doar un pic din grijile lui.

Ulei de palmier, ulei de soia, ulei din seminte de bumbac, din seminte de canepa, de in ori susan, din seminte de floarea soarelui, din rapita, din porumb, din nuca de cocos, sau din avocado (da, din fruct), din seminte de dovleac, din argan, din masline, din tarate de orez, din alune, din nuci sau migdale, chiar si din seminte de mustar sau sofran.

In fiecare parte a lumii acesteia, s-a descoperit printre ele macar una, care apasata cu putere de credinta stapanului, sa lacrimeze curat uleiul cel atoate-trebuincios. Si pentru ca toata cazna aceasta sa fie stiuta si niciodata uitata, i-au dat un nume frumos: untul-din-lemn. L-au asezat apoi la loc de mare cinste alaturi de apa, paine si vin in ritualurile lor, botezandu-si cu el copiii sau purtandu-l pecete a credintei pe fruntile lor. L-au inzestrat cu puterea mirarii absolute si cu toata puterea lor pamanteana si i-au spus Mir.

Generatii dupa generatii intregi au transmis si intregit mestesugul stoarcerii “lemnului” de pretiosul sau dar.  Caci lemn este tot ce creste sub soare si are radacini in pamantul pe care il lucreaza cu bratele, il ingrijesc cu inima si-l uda cu sudoarea fruntii. Cu graiul si cu sufletul ingrijesc de plante si arbori care, imblanzite, se inmultesc si-i sporesc recoltele si belsugul. Cu mintea le descopera tainele ascunse in samburi si seminte, inventand metode si retete noi pentru aflarea “aurului” celui mai curat.

Floarea-soarelui. Cult si cultura.


Intre oameni si plantele pe care le cultiva au existat intotdeauna legaturi subtile, aproape mistice. Plantele de cultura, imblanzitele cum zic unii, binefacatoarele cum zic altii, traiesc langa gospodariile oamenilor, le hranesc familiile si animalele din ograda, le umplu hambarele, adapostindu-le grijile de peste iarna. Le incalzesc deopotriva corpul si spiritul, transformate in licori minunate sau se prefac in pulberi magice ce se alcatuiesc apoi in painea lor, cea de toate zilele.

Iar ei le daruiesc zile de sarbatoare, le inchina versuri si vise, le asaza in pragul casei, le poarta prinse in par ca pe bijuterii, le deseneaza pe hainele lor si le canta in doinele si horele lor. In gandurile lor se tes povesti cu ispravi nemaiauzite despre vrejuri urcate pana la cer, despre pomi care rodesc fructe din aur curat sau despre cum, cu un singur fir de iarba, se deschid cele mai ferecate usi.

Cu fiecare planta imblanzita se aduna si merge istoria de milenii a neamului omenesc. Incasii, de exemplu, venerau floarea-soarelui fascinati, cum altfel, de atentia ei neintrerupta la sursa vietii acestui pamant. Si planta, recunoscatoare, li se oferea pe de-a-ntregul, fiind pe rand ulei tamaduitor, hrana zilnica sau combustibil pentru foc. In acelasi timp, in Egipt, un faraon era fascinat doar de frumusetea sa nestiind ce comori ascunse tine intre petalele sale de culoarea soarelui.

Aceeasi frumusete a purtat-o si in Europa pe la curti de mari imparati. Si vreme de multe veacuri si-a soptit tainele, pesemne intr-o limba necunoscuta, care necesita timp pentru invatare. Intr-o buna zi, a reusit totusi, intr-un colt de lume, mai spre nord, sa-si faca simtita puterea de seductie si, imblanzind la randul ei locul si oamenii de-acolo, sa se arate intregii lumi asa cum este ea cu adevarat: plina de bogatii si neasemuit de frumoasa, ca o adevarata fiica a Soarelui.

Incasii au disparut de mult, luand cu ei tainele acestei flori care, peste milenii, isi descopera azi tainele rand pe rand, devenind, cand este nevoie, mai abundenta in seminte, mai rezistenta la conditii vitrege, mai bogata in uleiuri sanatoase.

Unt din seminte de floarea-soarelui

N-am vazut pana acum om care sa nu inghita in sec la auzul cuvantului “unt”.  E atata voluptate ascunsa intr-un cuvant, ca nu se poate sa nu-ti zboare gandul la desfatari culinare, calorice ce-i drept, dar delicios de ispititoare. Alternativa romaneasca a untului de arahide.

Ingrediente: 1 kg seminte floarea-soarelui, 30-60 ml ulei Spornic la Toate, 20 g miere, 4 g sare

Timp de preparare: 10 minute
Numar portii: 6, 80g/portie
Grad dificultate: redus

Untul de floarea-soarelui se face intr-o clipita si e un deliciu neobisnuit pentru toti ai casei. Incepeti treaba cu incalzirea cuptorului la 200 de grade. Puneti semintele curatate si nesarate la prajit, ca sa elibereze uleiurile naturale. Lasati-le cam 10-15 minute, pana ce prind culoare aurie si apoi mutati-le intr-un blender. Lasati-le cateva minute la viteza maxima. Cand incep a se transforma in faina adaugati treptat uleiul, pana ce capata consistenta dorita. Lasati la blender inca 2-3 minute, dupa care turnati mierea si sarea. De acum amestecul incepe sa prinda o textura cremoasa, asemanatoare cu cea a untului de arahide.  Mai lasati cateva minute la pasat, apoi degustati. Daca-l vreti mai dulce sau mai sarat e treaba de gust personal si puteti ajusta cu miere si sare. Unii pun in compozitie si unt de arahide sau o banana coapta bine, pentru o textura mai fina si o aroma speciala. La final, il depozitati intr-un borcan cu inchidere ermetica si poate sta la frigider chiar si o saptamana, asta daca rezista poftelor. Il puteti folosi ca baza pentru fursecuri si halva, dar merge de minune si cu paine prajita si gem, la micul dejun sau ca gustare intre mese.