Etichetă: oloier

Oloier, oloinita

Va povesteam de curand despre cum ne unge la inima adevarul stiintific despre colesterol si despre altele si cum, chipurile, alunecam sau nu cu mancarea-n pacat. Miturile despre alimente rele sau bune se prind si se desprind usor daca ai ochii deschisi si mintea iscoditoare. Dupa galbenusul de ou, carnea rosie, fibrele, lactatele si glutenul, au curs si uleiurile in aceeasi tigaie infierbantata de zvonuri si banuieli. In era digitala, ne stau sub nas si sub taste lucrari mii si studii faclii ale cercetatorilor din toate domeniile, obligatoriu fii si fiice ale unor universitati de mare prestigiu. Dar ce te faci cand acestea se contrazic intre ele? De unde mai stim noi pe care ulei sa-l punem in tocanita, pe care-l turnam peste salata si pe care il inghitim dimineata pe stomacul gol?

Pai prima data intrebi in stanga si-n drepta si cauti pe cineva cu experienta. Floare la ureche, pentru ei, raspunsul, si mare placere sa te-nvete au, in primul rand, bunicii, mesteri in obiceiuri culinare far’ de betesug si care probeaza chiar cu varsta lor mestesugul. Pe vremea lor “oloiul” nu avea pacate multe ca acum, caci nu cunoscuse din plin elanul tehnologic. Era obtinut cu greu, stors incet din seminte si nuci de tot felul, la oloinita satului. La cateva banite de seminte aduse la oloier, satenii plecau acasa cu doua-trei ulcioare pline cu ulei alene curgator, cam ca mierea cea dulce. Cam putin, o sa ziceti. “Tehnologia” vremii scotea doar 20 de procente din tot uleiul ce se afla in seminte.

Procesul era lent si cerea rabdare si munca multa; se macinau intai semintele, apoi se “prajea” usor faina, ca sa inlesneasca lepadatul uleiului, apoi erau transformate in turte sub greutatea unei barne groase de stejar, piesa centrala a oloinitei. Uleiul curgea ca aurul lichid si asa era si pretuit. Acum ii zice “presat la rece” oloiului ce iesea atunci la prima presa. Turtele ramase dupa prima presare se mai puneau o data la stors, dar uleiul obtinut, zice-se, nu era de pus in bucatele alese, ci mai mult se folosea la lumanari sau la sapun. Doar ce se elibera la prima presare primea titlu de ulei bogat si bun de pus in gatelile gustoase. Cu tehnologia de azi presarea se face doar o singura data in toate cazurile, cine spune altfel e pe dinafara complet, iar randamentul de extractie a trecut de multi ani peste 90%.

Surpriza cea mai mare vine chiar din gatelile in care aluneca pretiosul oloi. Dupa ce era lasata la limpezit, licoarea ajungea in mai multe vase decat cele cu salate verzi si maioneze din bucatariile instarite. Era ingredient nelispit in rantasurile cu usturoi, ceapa si faina, cu care inchegau tocanele si borsurile. Si ca sa turnam ulei pe focul incins al controverselor, va mai spunem doar atat: oloiul asta bun de tot se fierbea pentru a-i creste termenul de valabilitate si a-i intarzia rancezirea. Nici vorba de calcule, temperaturi si puncte de fumigare. “Cu oloi se face mancarea buna si nimic mai mult”, isi incheie batranii povestea.

Insa povestea de-abia incepe. Asa cum ii sade bine, adevarul nu e nici colo, nici colo, dar musai sa iasa odata, ca uleiul la suprafata apei. Cu siguranta cunoasteti deja ca uleiul presat la rece se insinueaza cu naturalete in universul salatelor verzi, al bruschetelor sau al sosurilor create fara foc. Lasand modestia celor modesti (in cuget, desigur), va marturisim ca noi ne-am insusit bine lectia de uleiuri si mai stim si cateva ponturi despre cel caruia-i spunem azi Presat La Rece. Fi-vor dezvaluite pe larg, foarte curand. Insotite si de o proba convingatoare, noua-nouta si foarte, foarte aproape de casele voastre.