\u201cBarbatul ca sa fie bun trebuie sa fie precum cozonacul: dulce si bine crescut\u201d, auzeai pana deunazi vreo bunica dascalindu-si nepoatele ce roboteau cot la cot cu dansa, prin bucatarie, in ajunul vreunei mari sarbatori. Ca la sarbatorile mari, lumesti, Paste si Craciun, dar si la cele omenesti, (botezuri, cununii, aniversari) este musai sa miroasa casele a cozonac proaspat scos din cuptor.<\/p>\n
Nu vom pretinde ca doar cozonacul\u00a0poarta rolul principal in zilele de dinainte de Craciun, doar de dragul temei articolului. In hora aceasta inmiresmata mai joaca si alti actori, cu personalitate inconfundabila: vinul fiert cu scortisoara, lamaile si portocalele, nelipsitele sarmale, carnatii, fripturile si aiturile (racituri, piftii) din toate carnurile; sa adaugam si mirodeniile care le acompaniaza discret, ca dafinul, cimbrul sau busuiocul, ca sa completam cat de cat tabloul aromatic. Peste toate, mirosul de cetina verde de brad, care le imbraca si le potenteaza emotional pe toate acestea de mai sus.<\/p>\n
Astazi, insa, atentia noastra se indreapta doar catre cea mai dulce dintre painile concepute de mintea omeneasca: COZONACUL. Oriunde intorci capul (sau, mai nou, mouse-ul) gasesti un mare mester in aluaturi dospite, gata sa-ti povesteasca toate tainele prepararii celui mai fin\/dulce\/pufos\/gustos cozonac. Mai rar se va gasi insa vreunul care sa coboare si in camara cu semnificatii si traditii, din care sa scoata la iveala macar un pic din rolul si rostul stravechi al acestui preparat. Vom cerceta, asadar, privind “istoriceste” problema, sa-i dam de urma cozonacului, prin culturile popoarelor care de mii de ani contribuie la zestrea culinara de care ne bucuram noi astazi.<\/p>\n
Am invatat la scoli ca “toate drumurile duc la Roma” sau “ca toate de la Ram se trag” si-atunci am scotocit prin carti, ca sa probam. Si am gasit pe bunul cozonac, (in fapt, pe strabunul sau) in temple, langa vin, asteptand un zeu sau altul, sa-i guste dulceata si sa-i admire textura. Avea alt nume pe atunci. I se spunea placenta, <\/em>probabil fara nici o legatura cu placinta noastra de azi. Oare? Daca mai socotim ca era umplut cu branza dulce si garnisit cu stafide sau miere, si mai tinem in minte, pentru comparatie, o imagine cu Pasca traditionala, asezata in capul mesei, de Inviere, parca incepe sa ni se ingusteze apetitul pentru coincidente.<\/p>\n Umbla vorba cum ca romanii au preluat de la grecii antici si obiceiul dospirii painii, si cica si numele ar fi inspirat tot de la ei. Plakuos <\/em>ii spuneau ei painii dospite si indulcite cu miere, tot pentru zei si tot pentru sarbatori gatita. Si cica si ei, grecii, s-au inspirat de la egipteni, care erau mari mesteri brutari. Si, cu siguranta ca daca nu ar fi fost asa de ocupati cu constructiile, ci cu scrisul istoriei, am fi aflat ca si ei la randul lor au invatat de la altii, si articolul nostru ar fi fost fara de sfarsit.<\/p>\n Vom sari sprinten peste Evul Mediu, tot de dragul conciziei (daca mai poate fi vorba), nu pentru ca n-ar fi important, tooocmai pana la bucataria franceza, care a nascut conceptul si termenul de “desert”. Si l-a asezat destept la sfarsitul ospatului, ca incununare dulce a intregului efort gastronomic, la care au fost supusi deopotriva oaspeti si bucatari.<\/p>\n De subliniat ar fi ca fiecare tarisoara europeana a fost cucerita de\u00a0cozonacul bine dospit de farmece. Victoriile lui poarta si azi nume frumoase ca: pannetone, sweet bread, stollen, le gateau<\/em> sau bizcocho<\/em>. Unei rude mai sarace (in stafide si cacao, desigur) a cozonacului, provenita in Franta din insorita Spanie, i se spunea Pain de Spain. Credeti ca de-acolo a venit si la noi pandispanul? Noi pariem ca da.<\/p>\n In bucataria romaneasca veche, painea dospita a domnit vreme indelungata inchipuita in forme diverse de colaci ceremoniali pana cand, sub influenta turceasca in Regat si austriaca in Ardeal s-a indulcit cu fructe uscate, nuca, miere, mac, cacao si alte zaharicale. Nu vrem sa suparam pe nimeni, insa, din tot ce am cercetat, se pare ca pe la noi cele mai a-cozonac-dospit-mirositoare case sunt tot acolo unde sunt si cele mai multe biserici, in Moldova si Bucovina. Caci asa a fost dintotdeauna si asa a ramas pana azi: cea mai dulce paine se prepara cu gandul la cer.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"