Parfum de septembrie. Dovleacul.

S-a asternut o bogatie de culori si parfumuri peste sate, peste campuri si gospodarii, peste lume. Semnul toamnei, cea din toate inzestrata. De o vreme incoace, gospodarii nu mai prididesc cu recoltatul bucatelor si gospodinele, cu muraturi si conserve. Asa a randuit Dumnezeu, ce minunat, sa fie pamantul indestulat cu roade inainte de marele inghet al iernii.

Dintre vlastarele toamnei, unul se tine mai tare si mai indaratnic si nu s-o da nicicand dupa cum bate vantul. Dovlecii, caci despre ei e vorba, n-au luciul vinetelor sau delicatetea ardeilor, nici nu se inalta darzi ca rosiile. Neclintiti si rasfirati pe campuri, de parca s-ar fi rupt sacul atunci cand s-au impartit roadele pamantului, bostanii par ca vor sa fie lasati sa zaca. E nevoie de maini rabdatoare de gospodar, sa-i ia acasa si sa-i curete de resturile de pamant, sa-si croiasca drum prin rotunjimile cojii lor. Abia atunci au sa-si dezvaluie bogatie de seminte sanatoase si miez parfumat, secretul unei faime fructicole (si nu legumicole) mondiale ce dureaza, se zice, de peste 7 milenii.

Chiar si dupa atat amar de timp, americanii au ramas cei mai mari adoratori ai dovleacului. Cult hranit probabil dintr-un orgoliu de creator. Parte dintre primele plante salbatice cultivate in America, stramosii bostanului aveau forma micuta, lipsita de generozitate, si gust amarui, deloc apropiat cu ce cultivam astazi. Vremurile timpurii si tulburi nu ingaduiau oricum arta cautarii de nod in papura, mai cu seama unei astfel de comori. Pentru ca invelisul tare il pastra sanatos peste cele mai cumplite ierni. Iar dupa ce-l goleau de pulpa si seminte, mesterii il foloseau ca tigva, vas de gatit si pastrat bucate.

De la a colora modest mesele celor mai nevoiasi si pana la statutul de nobil aromat, e cale lunga si numai Dumnezeu o stie. Cum necum, oamenii au descoperit aroma unica a dovleacului cu potential de mancaruri fine. Fiertura searbada de altadata a ajuns un piure untos si picant, innobilat adesea cu arome onctuoase de bourbon. Si-apoi, ce fruct ar fi acela nedemn de prajturi burgheze si dulceturi ale bucatariei elegante, de placinte dintr-o bucata si compoturi taranesti?

Domnisoara scortisoara, insotitoare predilecta a marelui dovleac, n-ar putea fi surclasata de nicio alta mirodenie. Ar mai fi aparut, umbla vorba, la Sambata Placintelor dinaintea postului de Paste, facandu-si de cap cu niste cuisoare intr-o invartita calda. Cand e singur-singurel, se da la copt taiat grosier si uns cu miere sau renunta de tot la dulcegarii si-i nins cu sare. Si daca se alege cu rol secundar intr-o scena culinara bucovineana, atunci pare ca-i cel mai spectaculos. In “carapacea” sa curatita de seminte, se asaza sarmalute si se incropesc tocane delicioase dupa retete ramase din alt timp. Cand se rumeneste gateala, atunci s-a inmuiat si pulpa dovleacului si-s gata sa se intovaraseasca pe mese, intr-un coplesitor belsug de miresme si gusturi desprins din toamna.

by