Un pic de aici, un pic de acolo, un nimic de dincolo… asta-i de baza pentru iesitul la picnic. Farfuriile se umplu si se termina pe data, discutiile despre mancaruri insa, ba. Combinatii simple dar de efect, condimente secrete, specialitati aduse de te miri unde, taine din macelarie sau mostenite din strabuni, nelipsita discutie despre haiduci care mancau tot anul sub cerul liber, despre cat ingrasa sau nu berea. Toate acestea si inca o mie si una de povesti cu gust se desfasoara in jurul unui gratar, pe iarba moale si cu padurea aproape.
Traditie de familie zic unii, semn de prietesug zic altii, sa mai scoatem si copiii astia din casa, se scuza vreo doamna. Avem si mofturi in zona de picnic. Ca nu e curat sau e primitiv, ca nu-i prea nobil sau ca-i prea popular. Un lucru e sigur. Interesul e cert si direct proportional cu numarul total de calorii pregatite pe jar. Iar subiectul nu lasa pe nimeni pe dinafara.
Fara indoiala ca gatitul la foc deschis are radacini imemoriale, in insasi evolutia noastra ca specie. Nu credem ca cineva (vreo natie) si-ar aroga vreun statut de intemeietor al obiceiului. Vom gasi, fara exceptie, la fiecare neam, o ramasita macar, a obiceiului de-a sta in jurul unui foc, laolalta, gatind si povestind. Exista totusi doua culturi care au impus, prin practica asidua, desigur, denumirea acestui obicei. De la francezi am invatat ca se numeste picnic. De la americani ca se numeste barbeque. Desi mai rar intalnit la noi, termenul americanesc, este mult mai aproape de realitatea romaneasca decat termenul frantuzesc.
“Pique-nique” a aparut in Franta odata cu Republica, cand revolutia cea mare a transformat niste domenii private de vanatoare in parcuri neasteptat de publice. Si uite cum doua vorbe au devenit codul pentru o intalnire cu prietenii pe un petic de iarba verde. Adica, fiecare aduce cate un “mic-nimic” sa incropeasca o masa comuna (ca si revolutia) si sa fraternizeze cu egalii sai, sarbatorind Libertatea. Francezii au pastrat acest obicei cu sfintenie pana in zilele noastre, si, intelegand probabil mai bine sensul sintagmei, ies la iarba verde cu mancare putina, de obicei ceva dulce sau vreo delicatesa din ficat de gasca, dar cu nelipsitul si celebrul lor vin spumant. Mai multa bucurie pentru spirit ai putea zice.
La noi lucrurile sunt usor pe dos cu termenul frantuzesc. La marginea unei paduri, unde face romanul gratar, poti ridica baricade adevarate din caserolele ce ies din sacose. Ceaunele sfaraie ulei curat, fripturile inmiresmate si salate sclipitoare iti zambesc imbietor, iar aperitivele si prajiturile pregatite din timp de maini pricepute, asteapta cuminti sa le vina randul. La padure sau in curtea proprie, festinul culinar la romani este legat de viata sociala. O invitatie la gratar e aproape ca o cerere in casatorie. Refuzul nu este de inteles sau de iertat. Un sport national, mai glumesc unii mai pretiosi pe seama petrecaretilor. Sa mearga la Paris, zic ceilalti. Asa incepe discutia. Asa se sta de taina pe la noi. Langa foc totul devine magic. O fi de la fluturi…
by 