Cherhana. Cher-ha-na. O minunatie de cuvant turcesc, ajuns la noi peste marea pe care o-mpartim, si-asa de minunat la auz ca l-am rosti intruna, de-aici pana la Bosfor. In timp, cherhanalele de pe malul Marii Negre au incetat sa mai fie simple ateliere de peste, devenind treptat restaurante modeste cu banci din lemn si arome de vacanta. La noi parca e un facut: excursiile la mare ne poarta intotdeauna la un astfel de restaurant pescaresc. Pentru o scrumbie incinsa pe plita ori un nisetru scaldat in ulei incins, o mana de rapane crocante sau macar o ciorba de chefal, dreasa cu otet de vin si ardei iute. In functie de ce ne ingaduie marea in ziua aia. Caci norocul pescarilor iesiti in larg in dimineata de dinainte e si norocul nostru.
Savorile marii, intense si sarate, ori te prind din prima in plasele lor, ori nu te prind deloc. Asa zic localnicii, si mai auzi uneori pe vreunul mai indraznet adaugand: “dar e pacat de la Dumnezeu sa nu te bucuri de ce leapada marea”. La noi, nici vorba de pacat: se lasa mereu cu un ospat cu midii fripte. Caci cele mai bune scoici le gasim intotdeauna pe tarmul marii, la racoarea apusului.
Observati ca n-am zis Marea Neagra, ca sa nu fim luati la rost de cei dintre voi care s-au desfatat cu midiile “de bouchot” ale bretonilor, de exemplu, mestesugari recunoscuti pentru traditia de sute de ani a crescatoriilor de midii. Prin asa numita tehnica “bouchot”, bretonii creeaza case subacvatice pentru milioane de scoici negre, “plantand” in nisip stalpi inalti, infasurati in funii de canepa. Cand scoicile ajung la maturitate, mestesugarii desfac sforile pe care stau grupati ciorchini de midii carnoase, cu arome dulcegi si dense.
Scoicile din apele noastre nu sunt, poate, asa de pretentioase ca suratele lor frantuzesti. Fie ca au gust salbatic sau sunt aduse dintr-o crescatorie de prin Agigea, ceaunele cu ciorbe si mancaruri de midii arata toate la fel: tumultuoase si minunat de mandre. Nici tigaile pescaresti, cu midii in sos sau udate cu vin, n-ar putea fi mahnite ca nu le tratam cu cartofi prajiti, sa fie “moules frites”. Caci noi le intovarasim cu mamaliga moldoveneasca si mujdei dobrogean – sau sarmuzac, cum ii spun localnicii-, si-apoi le udam cu vin rece, tineresc si zvapaiat, adus din podgoriile grozave ale Dobrogei.
Si e doar o mica parte din marile placeri culinare ale vacantelor de vara, cand ne adunam pe malul marii, in jurul unei mese scorojite, langa o plita afumata si sfarainda. Si ne-ameteste briza si fumul cu arome marine si licorile reci-acrisoare… si n-am mai pleca niciodata acasa.
by 