De Santamaria Mare se duc femeile la biserica si sfintesc “coliva de struguri” pentru sufletele mortilor. Se dau de pomana prune si alte fructe noi, din care pana atunci nu e voie a se gusta, ca e mare pacat. Sarbatoarea aceasta mare de tot, din mijlocul lui august marcheaza sfarsitul verii agrare la noi si inceputul lucrarilor de toamna la camp. Se zice ca intre cele doua sarbatoriri ale Maicii Domnului (Santamarie Mica – 8 septembrie) se coc toate fructele si este cel mai bun timp pentru semanatul graului.
Pomana de struguri dulci ce se duce la biserica pentru bucuria sufletelor celor trecuti in lumea dreptilor este semnul ca, in scurt timp, lumea satelor va iesi la culesul viilor, moment cu semnificatii si reverberatii stravechi ce coboara pana in antichitate, cand zeii petreceau cot la cot cu muritorii de rand. Dyonisos, zeul licorilor ametitoare, isi gaseste de treaba insa, si un pic mai devreme de culesul viilor. Chiar in perioada aceasta prunele, corcodusele, merele au dat in parg si sunt gata sa plateasca pretul suprem (fermentand alcool curat, desigur) pentru incantarea sa si a inchinatorilor lui.
Tuici, palinci, rachiuri si alte lichioruri, visinate, afinate, caisate incep sa se prepare de zor prin gospodarii, iar pruna este actorul principal al momentului. Prunele cele mai de soi, mai fatoase, merg la compoturi si dulceturi, urmatoarele la magiunuri, marmelade si peltele. Restul vor fi adunate si inghesuite alaturi cu verisoarele lor mai mici, corcodusele, in butoaie si bidoane mai mari sa fermenteze pana cand le-o veni randul la cazanul (distileria) satului.
Nu vom insista foarte mult pe modul de preparare al magiunurilor sau compoturilor caci internetul este plin, iar mamele, matusile si bunicile cu siguranta vor fi incantate sa va impartaseasca, la primul telefon, ultimele lor descoperiri in materie de dulceturi pentru iarna. Gasim de cuviinta sa trecem in revista principiile generale si procedeele de baza ale procesului de productie, alaturi de cateva mici trucuri pe care le gasim interesante si demne de experimentat.
Reteta este simpla: Se iau fructele (in cazul nostru prunele), se spala bine, se scot samburii, se pun la fiert intr-o cratita mare si cu fundul cat mai gros sa nu se lipeasca, se amesteca bine-bine (3-4 ore) pana sta facaletul in pozitie de drepti in magiun si treaba-i gata. Ar mai fi de precizat cateva chestiuni fine, de nuanta, importante doar pentru pretentiosi. Magiunul traditional contine si samburi de caise (miezul samburelui, cel dulce, bineinteles) sau nuca la casele mai mari. Samburii sau nuca se prajesc/coc pe o tabla incinsa si se adauga in magiun cu putin inainte ca aceasta sa fi ajuns la consistenta finala. Coaja de lamaie sau portocala, in cantitati ornamentale, pot fi adaugate simultam cu samburii pentru a adauga cateva note parfumate intregii opere. Ar mai fi de adaugat un gand ca o masura de siguranta: gustati cat mai des din “pruna ce fierbe” si daca o banuiti vreo secunda ca ar putea sa incerce sa-si arate mai mult decat trebuie latura acrisoara (semn de recoltare prematura) hraniti-o cu incredere cu sirop de zahar sau miere, ca mult ii place si ar fi pacat sa pierdem atata timp pe langa foc si sa nu va iasa magiunul la fel de dulce ca cel al bunicilor.
by 