De curand, intr-o bacanie bine garnisita cu de toate, dar nemultinationalizata inca: “Betisoare de scortisoara aveti?” Cu parere de rau, bacanul raspunde: “Momentan lipseste. Treceti peste o zi, doua ca aducem negresit. Doar incepe sezonul fripturilor!”. Unii, mai conservatori, ar zice ca s-a tacanit lumea rau de tot. Auzi, sa pui scortisoara la fripturi, langa rasolul de vita sau cuisoare pe o friptura de porc. Va propunem sa fim cateva momente curiosi si sa ne abtinem cat om putea de la carcoteli. La combinatii curioase (citim ciudate) de arome cu totii avem ce povesti. Amintiti-va, de pilda, de diminetile copilariei, cu branza cea sarata si ceaiul de menta indulcit cu miere din belsug, sau de povestile bunicului care manca magiunul de prune cu mamaliga prajita si facea cel mai bun desert din paine calda inmuiata in vin (calavie), ninsa cu un strat generos de zahar tos.
Cand iarna bate la usa, zilele sunt tot mai mici, iar soarele zgarcit si grabit nu ne mai rasfata cu razele lui, ne cautam instinctiv inlocuitori de “caldura”: mancaruri picante, dulciuri pudrate cu mirodenii din tarile unde soarele nu-si ia vacanta niciodata sau bauturi dulci-acrisoare, din fructe bine coapte, cu grade diverse (pentru vasodilatatie, desigur). Cand e frig afara, macar pe dinauntru sa ne fie cald, zicem, si ochii ne fug catre raftul cu mirodenii si condimente.
Vreme indelungata, mirodeniile erau marfuri de mare pret (si la propriu si la figurat). Istoria lor curge alaturi de istoria oamenilor si este la fel de plina de picanterii. De exemplu, pe teritoriul german al secolului al 14-lea, un kilogram de nucsoara avea valoarea a 7 boi zdraveni, iar in Franta medievala libertatea unui sclav putea fi cumparata cu un kilogram de piper.
Istoria celor mai pretuite ierburi incepe insa cu mult inainte. Marturie stau cele mai vechi scrieri in care sunt mentionate, de la Epopeea lui Ghilgames la Vechiul Testament. In Egiptul Antic, faraonii erau neaparat imbalsamati cu cele mai inmiresmate plante, ca sa le fie pe plac Zeilor. Sofranul si chimenul erau pe lista ierburilor tamaduitoare si folosite cu sfintenie in toate practicile medicale. In Lumea Veche, exploratorii care se intorceau cu ierburi nemaivazute erau eroi adevarati si rasplatiti regeste cu aur si argint pentru descoperirile lor. Si-apoi, doar la cele mai bogate curti imparatesti s-au vazut domnite sa arunce cu mirodenii inaintea regelui, ca sa-i umple calea de parfum.
Valoarea condimentelor sta in insasi povestea lor, in negot si explorari, in poezie si razboaie. Cand auzi ca o punguta de nucsoara costa cat greutatea ei in aur sau ca o comoara secreta facuta din scortisoara si frunze de ceai a iscat razboaie si asedii de sute de ani, parca altfel ti se invarte telul in oala si lingurita in cana. Cea mai cunoscuta isprava a scortisoarei s-a petrecut pe la anul 1500 cand portughezii si olandezii si-au rupt spinarile si corabiile luptand ani intregi pentru o insula (din Sri Lanka de astazi). Acolo scortisoara se gasea din abundenta, iar stapanirea acelui tinut aducea de la sine prosperitate facila si bogatie fara margini. Columb a descoperit America, cea mai bogata in mirodenii, pentru ca ceilalti navigatori erau ocupati cu alte condimente, iar busolele lor nu indicau bogatia decat spre est.
Nu ne-ajunge “cerneala” sa povestim toata istoria condimentelor lumii. Speram doar ca v-am deschis apetitul pentru “nepretuitele” din borcanase. Urmeaza firesc intrebarea: cand si cum le folosim? Ca in orice fel de arta, gatitul si asocierile din farfurie presupun anumite reguli. Unele binevenite, altele bune de incalcat, dar toate dezbatute pe larg in partea a doua a povestii noastre. Atunci cand vom dovedi ca exista fripturi si dincolo de piper, usturoi si foi de dafin. O pulpa de miel, de porc sau, de ce nu, de fazan sau mistret dau cu totul alte intelesuri nuscoarei, cuisoarelor, scortisoarei. Mirodenii despre care stim sigur deja, ca merg exceptional de bine cu un altfel de pulpa: de mar, de piersica sau de dovleac.
by 