Blog Spornicesc

Uleiul cel mai bun

Fascinatia omenirii pentru “aurul lichid” pare ca nu cunoaste limite. Se lasa cu greu smuls din seminte, din samburi, din frunze sau fructe si se transforma apoi, pe rand, in hrana, in leac sau in lumina. Unde incepe si unde se termina povestea acestei licori magice vom deslusi, de vom putea, in randurile ce urmeaza.

Probabil ca in zorii existentei, omul a aflat ca ungerea, alunecarea usoara sau gustul mai bun al mancarurilor se datoreaza unor grasimi speciale si, grabindu-se, a vanat vreo salbaticiune mai rotunjoara, banuind-o de astfel de rezerve. De bucurie si indestulare, s-a asezat apoi pe marginea unei ape si s-a deprins cu mestesuguri noi, incantat pesemne de dulceata fructelor, dupa care nu mai trebuia sa alergi prin padure. Acestea cresteau in acelasi loc, in fiecare an, in aceeasi perioada, undeva pe langa casa lui. Si se hraneau doar cu soare, ploaie si un pic, doar un pic din grijile lui.

Ulei de palmier, ulei de soia, ulei din seminte de bumbac, din seminte de canepa, de in ori susan, din seminte de floarea soarelui, din rapita, din porumb, din nuca de cocos, sau din avocado (da, din fruct), din seminte de dovleac, din argan, din masline, din tarate de orez, din alune, din nuci sau migdale, chiar si din seminte de mustar sau sofran.

In fiecare parte a lumii acesteia, s-a descoperit printre ele macar una, care apasata cu putere de credinta stapanului, sa lacrimeze curat uleiul cel atoate-trebuincios. Si pentru ca toata cazna aceasta sa fie stiuta si niciodata uitata, i-au dat un nume frumos: untul-din-lemn. L-au asezat apoi la loc de mare cinste alaturi de apa, paine si vin in ritualurile lor, botezandu-si cu el copiii sau purtandu-l pecete a credintei pe fruntile lor. L-au inzestrat cu puterea mirarii absolute si cu toata puterea lor pamanteana si i-au spus Mir.

Generatii dupa generatii intregi au transmis si intregit mestesugul stoarcerii “lemnului” de pretiosul sau dar.  Caci lemn este tot ce creste sub soare si are radacini in pamantul pe care il lucreaza cu bratele, il ingrijesc cu inima si-l uda cu sudoarea fruntii. Cu graiul si cu sufletul ingrijesc de plante si arbori care, imblanzite, se inmultesc si-i sporesc recoltele si belsugul. Cu mintea le descopera tainele ascunse in samburi si seminte, inventand metode si retete noi pentru aflarea “aurului” celui mai curat.

Floarea-soarelui. Cult si cultura.


Intre oameni si plantele pe care le cultiva au existat intotdeauna legaturi subtile, aproape mistice. Plantele de cultura, imblanzitele cum zic unii, binefacatoarele cum zic altii, traiesc langa gospodariile oamenilor, le hranesc familiile si animalele din ograda, le umplu hambarele, adapostindu-le grijile de peste iarna. Le incalzesc deopotriva corpul si spiritul, transformate in licori minunate sau se prefac in pulberi magice ce se alcatuiesc apoi in painea lor, cea de toate zilele.

Iar ei le daruiesc zile de sarbatoare, le inchina versuri si vise, le asaza in pragul casei, le poarta prinse in par ca pe bijuterii, le deseneaza pe hainele lor si le canta in doinele si horele lor. In gandurile lor se tes povesti cu ispravi nemaiauzite despre vrejuri urcate pana la cer, despre pomi care rodesc fructe din aur curat sau despre cum, cu un singur fir de iarba, se deschid cele mai ferecate usi.

Cu fiecare planta imblanzita se aduna si merge istoria de milenii a neamului omenesc. Incasii, de exemplu, venerau floarea-soarelui fascinati, cum altfel, de atentia ei neintrerupta la sursa vietii acestui pamant. Si planta, recunoscatoare, li se oferea pe de-a-ntregul, fiind pe rand ulei tamaduitor, hrana zilnica sau combustibil pentru foc. In acelasi timp, in Egipt, un faraon era fascinat doar de frumusetea sa nestiind ce comori ascunse tine intre petalele sale de culoarea soarelui.

Aceeasi frumusete a purtat-o si in Europa pe la curti de mari imparati. Si vreme de multe veacuri si-a soptit tainele, pesemne intr-o limba necunoscuta, care necesita timp pentru invatare. Intr-o buna zi, a reusit totusi, intr-un colt de lume, mai spre nord, sa-si faca simtita puterea de seductie si, imblanzind la randul ei locul si oamenii de-acolo, sa se arate intregii lumi asa cum este ea cu adevarat: plina de bogatii si neasemuit de frumoasa, ca o adevarata fiica a Soarelui.

Incasii au disparut de mult, luand cu ei tainele acestei flori care, peste milenii, isi descopera azi tainele rand pe rand, devenind, cand este nevoie, mai abundenta in seminte, mai rezistenta la conditii vitrege, mai bogata in uleiuri sanatoase.




Muraturi prajite de post

La nevoie, omul devine iscusit. Inventeaza si reinventeaza, ca sa-i fie mai bine, ca asa s-a pomenit omul chibzuit, cu un ochi la treburile casei si cu unul la ziua de maine. Cam asa e si cu postul. Mai ales pentru cei sarguinciosi ce-l tin cu sfintenie de la inceput si pana la sfarsit. Trebuie sa se descurce si cu bucatele si cu ideile noi. Sa devina ingeniosi si sa transforme ce au prin camari si beciuri in bunatati de mancat. Ca doar n-or sa manance doar cartofi si fasole tot postul. In plus, nici n-ar fi indicat. E mai bine sa te intovarasesti cu toate legumele pamantului, ca sa prinzi vlaga pentru treburi si pentru ce-o mai fi de facut pe langa casa. Cu tocane si ciorbe de legume suntem cu totii deprinsi. La fel si cu ardeii umpluti si sarmalutele de post, cu ciupercile si zacusca rece de la frigider. Dar cine a mai auzit, domnule, de muraturi prajite?

In vreme de post, poate fi una dintre mancarurile dragi ale celor care locuiesc in Oltenia satelor si catunelor. Pe unde au ramas si mancarurile si obiceiurile mai autentice, de se mira orasenii cand aud de ele. Le-am intalnit prin marginimea Craiovei, dar si prin alte zone din apropiere, care au prins gustul acestor bucate curioase. Altii zic ca se trag din zona Rosiorilor de Vede. Incepand de la Sasca si pana mai jos, spre Peretu. E limpede ca e mai usor sa le facem decat sa aflam exact care le-a fost locul de bastina. Si se poate sa fie mai potrivite, muraturile, pentru postul Craciunului, dar cand le prajim, pica bine si la lasata secului de vara. Si-apoi e bine ca ne sunt de folos muraturile dulci ramase de asta iarna, ca sa facem loc in camara celor noi.

Reteta e cum nu se poate mai simpla. Ne trebuie doar muraturile de rigoare, de preferinta gogonele si foi de varza, putin bulion si cativa stropi de ulei bun, in care sa le prajim. Pentru zilele din afara postului le putem face pane, cu ou si pesmet. Dar acum, mai bine le mancam simple, doar tavalite putin prin faina sau firimituri de paine. Servite cu mamaliga si mujdei sau macar o salata de patrunjel implinita cu fasii de ardei rosu. Si-un pahar de sprit, ca poate-or mai inchide si sfintii ochii la asa licoare.

Bucataria postului. La maicute.

Posturile de peste an sunt prilej de mancaruri sanatoase, care sa nu ingreuneze trupul. De cand ne stim, am tot auzit ca maicutele pot gati cele mai gustoase mancaruri de post si ca-i neaparat sa ajungi o data la una dintre mesele lor sfintite. Prin manastiri invaluite de miros de ulei ars de candela si tamaie, maicutele blagoslovesc parca legumele pe care le presara in ceaune. Bucatariile modeste prind miresme de ciorbe si tocanite de post, un tribut adus credintei nesmintite. Zarzavaturile-s culese din gradina manastirii, ordonata si-ngrijita de parca buruiana nu creste aici dinadins.

Fara sa zaboveasca prea mult printre cele lumesti, maicutele pun pe masa de fiecare data, intr-un fel numai de ele stiut, mancaruri cu gust curat. Unii spun ca mancarea de la manastire e chiar mai buna decat preparatele “de dulce”. O fi de la ceaunele mantuite cu-atatea ciorbe si legume inabusite sau de la rabdarea cu care e ispasita de pamant si coji fiecare leguma. Poate ca-i de la apa de izvor turnata fix cat e nevoie sau de la orele dinaintea cinei, cand totu-i curat si mancarea fierbe in tihna. E un soi de liniste ce se-asterne peste lacas, dupa ce fiecare maicuta si-a ispravit treaba si masa-i gata sa primeasca oaspetii.

Ospatul manastiresc se face cu ciorba de legume:  cartofi, ceapa, fasole, stevie, loboda, conopida, invartite in ulei incins, acoperite cu apa sau bors si dezmierdate cu verdeata din belsug. In tocana manastireasca, fiarta domol la tuci, maicutele leaga un buchet de arome cu ceapa, rosii, ardei gras si cartofi, udate cu un pahar de vin alb sfintit. Alteori, felul principal sunt sarmalele cu mamaliguta sau pilaful, servit langa mancare de spanac sau urzici. Sote-uri de morcovi si ciuperci, mancaruri de fasole si linte, tocane de bureti si ghebe  alese cu grija din padurile apropiate. In sfarsit, mesenii se indulcesc cu prune uscate sau mere coapte cu nuci, cu gogosi sau placinte cu aluaturi simple. Iar vinurile create cu smerenie vor fi clatind triumfal, la ceas de mare sarbatoare, gurile si spiritul prea-cuviosilor, ce vor pastra cu sfintenie si d’aci incolo tainele desfatarilor culinare de zi cu zi.

Soia noastra cea de toate zilele, de post

Lasata secului incepe in lunea dupa Duminica Tuturor Sfintilor, la sase zile dupa Rusalii si marcheaza miezul verii agrare, adica inceputul secerisului. La drum de seara incep sa apara “luciri plapande” printre ierburi. Semn ca am intrat in postul Sanpetrului. De pe la cei batrani am aflat de povestea licuricilor, nascuti din scanteile iscate de pocnetul biciului Sfantului Petru, ocrotitori ai celor ce ratacesc pe drumuri de munte si prin paduri umbroase. E vremea cand tac si cucul si privighetoarea din cantat, pesemne ca tin si ei un fel de post. E vremea cand parca iti vine firesc sa fii mai cumpatat.

Si nu-i vorba de cumpatare in ale muncii, ca doar ogorul n-asteapta sa treaca postul, ci de mai multa bagare de seama la ce gandim si cum ne purtam. Dar mai ales la ce mancam. Cand esti in post n-ar trebui sa ai ochi pentru carne, pentru lactate, oua si peste. Cam pentru toate acele lucruri care iti dau vigoarea in restul zilelor, sa treci peste toate bunele si relele vietii. Si-apoi pentru un “carnivor” adevarat, e greu sa te deprinzi cu gustarile usoare, ce le-ai mancat si in jumatate de ora ti-e iarasi foame. Dar pentru asa pricina, s-a inventat un leac. Venit de departe, de prin Asia, sub forma unei plante deopotriva ridicata in slavi de unii si criticata in amanunt, de altii. Iubita la culme de vegetarieni si comentata cu jumatate de gura de carnivori. E clar, de-acum ca vorbim de soia. Planta cea mai iubita de asiatici si chiar declarata sacra, cu mai bine de 5000 de ani in urma. E limpede, ca japonezii si chinezii au avut timp berechet sa se tot bucure de ea, ajungand chiar sa o alinte “carnea fara oase” sau “vita chinezeasca”. Dar mai tarziu, a ajuns si pe la noi, cu toate ca abia prin secolul 19. Si chiar de o cultivam si noi de ceva vreme, oamenii tot nu s-au deprins prea bine cu ea. Poate doar grupuri razlete de vegetarieni si de vegani, inamorati de tot ce iese din pamant si nu prea multi din categoria celor care sunt mai atenti la sanatate. Sa fie de vina gustul?

Daca o fi sa-i intrebam pe vegetarieni, soia e mancarea perfecta. Cu mai multe proteine, chiar si decat carnea, gustoasa si nemaipomenit de generoasa cu felurile de preparare. Schimbatoare cat sa fie mereu noua, o poti manca sub forma de seminte, snitel, friptura, tofu sau chiftele. Te gandesti poate la un carnacior de soia, rumenit in cativa stropi de ulei. Sau poate la vreo salata combinata cu celebrul sos de soia, recunoscut pe intregul mapamond. Mai zic ca e intesata cu vitamine si chiar de ajutor pentru sistemului imunitar.

Cu gustul insa, zic “carnivorii”, iti trebuie timp de acomodare. Si ce-ar parea un rasfat pentru un vegetarian, se poate sa fie un supliciu pentru ceilalti. Majoritatea iubitorilor de carne simpatizeaza un alt fel de preparate. Ospaturi generoase dupa care abia te mai ridici de la masa. Bunatati cu piele crocanta si cu ceva mai multa savoare. “Leguma de Ignat”, ii zic unii, convinsi ca cea mai buna leguma, e porcul.

Si ca sa dezlegati misterul, ar merita macar acum in zilele de post sa o incercati. S-ar putea sa va placa chiar si sa o treceti pe lista ingredientelor obisnuite din bucatarie. Ba chiar ati putea sa ii pacaliti si pe cei ai casei cu cate-un preparat, ce pare a contine carne. Si-apoi, luati aminte de la un vegetarian declarat, e buna macar din cand in cand, cate o dieta cu soia. Ca se ingrijeste de vasele sanguine si artere, precum ii ocrotesc licuricii Sanpetrului pe cei rataciti.

Pe-ncercate, pe gustate, Bucurestiul bun la toate

Fiecare oras are misterele lui. Alei ascunse si strazi aglomerate. Oameni si povesti. Parcuri, biserici si repere cu istorie. Ele trebuie toate descoperite pentru a intelege frumusetea dezordonata a unui oras ce vibreaza zi si noapte, neoprit. Ca sa cunosti un oras trebuie sa te avanti printre casele agolmerate. Printre strazile ce curg intortocheat si printre oamenii ce merg cu scop pe undeva. Sa-I simti cum pulseaza in jurul tau la fiecare pas, sub rotile masinilor si in glasurile difuze ce strabat peste strazi. Sa ii cunosti toate drumurile precum iti cunoasti fiecare linie a fetei. Si sa-l iubesti asa cum e, nebun si agitat.

Dar un oras nu se ofera oricui. Se arata numai celor dispusi sa il cunoasca. Si chiar si atunci cand crezi ca l-ai cunoscut cu adevarat, mai scoate de prin cotloane ascunse, fatete noi si locuri neumblate. De aceea el trebuie luat la pas cu merinde pregatite de acasa. Trebuie sa ii dedici zile si zeci de mii de pasi si abia atunci o sa-ti arate ca frumusetea sa sta in usurinta cu care le inglobeaza pe toate. Urate si frumoase.

Bucurestiul se deschide celor care isi manca pranzul cu el. Celor care ii asculta zgomotele si linistea. Celor care pregatesc degraba o salata stropita cu ulei de floarea-soarelui si merg sa o manance in Cismigiu. Celor pentru care un sandvis e mai gustos atunci cand e savurat pe acoperisul Muzeului National de Arta Contemporana, privind parcul Izvor. Celor care aseamana nebunia intersectiei de la Unirii cu uleiul involburat din tigaie. Celor pentru care toate partile frumoase ale orasului se aleg de cele urate precum se alege untdelemnul de apa.

Daca ii intri in gratii, Bucurestiul iti arata ca cea mai buna pizza se poate mananca pe banca in parcul IOR. Ca pe treptele Muzeului de Istorie te bucuri si de frumoasa cladire CEC si de gogosile infuriate in ulei fierbinte. Ca Piata Romana e chiar incanatatoare cand bei cu ea un suc de portocale. Si ca Herastraul are mai multi copaci decat incap seminte pe o planta de floarea-soarelui. Si parca si fructele de vara prind aroma de vacanta cand le servesti la ceas de seara in fata Ateneului. Sau cum o simpla portie de bruschete gratinate cu rosii proaspete si cativa stropi de ulei bun, iti cad mai bine cand le degusti pe malul Dambovitei. Ca in cartierul evreiesc te poti plimba printre case vechi, savurand placinte proaspete. Ca deserturile sunt mai dulci cand mergi pe Matasari si ca, printre blocurile inalte, e loc si de gustat dintr-un covrig cu mac. Orasul te cheama sa te pierzi pe strazi muscand din mic-dejunul pregatit cu spor. El iti arata toata istoria interbelica scrisa pe fatade imbatranite si ca la fiecare geam sta o poveste despre Bucuresti.

Invita-l la masa intr-o zi si o sa-ti arate strazile si oamenii lui. Imparte-ti bucatele cu parcurile si bulevardele lui si o sa-i afli toate tainele. Strabate-i aglomeratia printre masini si trotuare arhipline. Ofera-i timpul tau si miile de pasi. Cunoaste-l indeaproape si ai sa vezi ca Bururestiul e o tocanita de suflete si povesti, o supa bogata cu gust dulce-acrisor. Si odata ce i-ai prins gustul, nu te mai poti satura de el.

Unt din seminte de floarea-soarelui

N-am vazut pana acum om care sa nu inghita in sec la auzul cuvantului “unt”.  E atata voluptate ascunsa intr-un cuvant, ca nu se poate sa nu-ti zboare gandul la desfatari culinare, calorice ce-i drept, dar delicios de ispititoare. Alternativa romaneasca a untului de arahide.

Ingrediente: 1 kg seminte floarea-soarelui, 30-60 ml ulei Spornic la Toate, 20 g miere, 4 g sare

Timp de preparare: 10 minute
Numar portii: 6, 80g/portie
Grad dificultate: redus

Untul de floarea-soarelui se face intr-o clipita si e un deliciu neobisnuit pentru toti ai casei. Incepeti treaba cu incalzirea cuptorului la 200 de grade. Puneti semintele curatate si nesarate la prajit, ca sa elibereze uleiurile naturale. Lasati-le cam 10-15 minute, pana ce prind culoare aurie si apoi mutati-le intr-un blender. Lasati-le cateva minute la viteza maxima. Cand incep a se transforma in faina adaugati treptat uleiul, pana ce capata consistenta dorita. Lasati la blender inca 2-3 minute, dupa care turnati mierea si sarea. De acum amestecul incepe sa prinda o textura cremoasa, asemanatoare cu cea a untului de arahide.  Mai lasati cateva minute la pasat, apoi degustati. Daca-l vreti mai dulce sau mai sarat e treaba de gust personal si puteti ajusta cu miere si sare. Unii pun in compozitie si unt de arahide sau o banana coapta bine, pentru o textura mai fina si o aroma speciala. La final, il depozitati intr-un borcan cu inchidere ermetica si poate sta la frigider chiar si o saptamana, asta daca rezista poftelor. Il puteti folosi ca baza pentru fursecuri si halva, dar merge de minune si cu paine prajita si gem, la micul dejun sau ca gustare intre mese.

Gustul dulce al copilariei: halva

“Gustul copilariei”, vorba pe care o rostim des in fata unor dulciuri de care, poate, am avut prea putin parte cand eram pici. Dar cine-ar putea uita emotia zilelor de sarbatoare (chiar daca nu sarbatoream nimic) cand primeam de la batrani doua patratele de glucoza, cateva bomboane “prafuite” cu cacao ori cate-o bucata de halva uleioasa, de ne lingeam degetele in cautarea ultimei firimituri. Erau vremurile cum erau, dar copiii din noi au ramas cu amintirile frumoase, si iata ca ne trezim azi tanjind dupa acel pachet de halva sfaramicioasa din seminte de floarea-soarelui.

Astazi e la fel de greu sa gasesti halvaua copilariei in magazine (ce ironie), dar nu pentru c-ar fi rafturile goale, ci fiindca pachetele colorate contin de cele mai multe ori o halva fina de origine arabeasca, pe baza de seminte de susan. Cu o consistenta ceva mai moale decat halvaua copilariei noastre, deliciul arabesc contine tahini (pasta de susan), zahar sau miere si bucati de fistic, caju, stafide sau seminte de floarea-soarelui. Al doilea tip de halva arabeasca, mai putin popular la noi in tara, este preparat pe baza de gris si sirop de zahar si are o textura gelatinoasa si translucida.

Acum, ne-ar bate Dumnezeu sa zicem ca n-or fi gustoase halvalele orientale, dar parca tot nu-s pe sufletul nostru. C-asa-i omul cand se deprinde cu ceva. Halvaua “romaneasca” e preparata doar din samburi de floarea-soarelui  zdrobiti si tasati. Nu-i nici pe departe la fel de fina ca sora ei turceasca si poate fi prea tare sau prea sfaramicioasa, cum ti-o fi norocul. Dar asta-i halvaua, parte din copilaria noastra, pe care ne-o aducea vreo matusa ce venea in vizita din alt oras de-i declaram loialitate vesnica pentru minunatul cadou. Sau desertul favorit al bunicilor nostri, mai ales in vreme de post. O sursa excelenta de energie pentru nepoti, asa considerau ei.

Si daca-i asa de greu de gasit in magazine, sa facem halva acasa, dupa propunerea noastra. O data, de doua ori, de trei ori, pana iese fix ca halvaua de pe vremuri si copilul din noi e fericit.

Vine vara, bine-mi pare, in salate am o floare

An de an, sufletul nostru regaseste cu acelasi drag emotiile si obiceiurile fiecarei luni. Toti cei 12 Fii ai anului, cum au fost botezate lunile in traditia populara, au farmecul lor aparte si, cu timpul, invatam sa culegem darurile fiecaruia. E drept, de unele ne bucuram mai patimas, ca-s mai darnice si roditoare. In zilele timpurii de vara, pamantu-i parca mai vesel, asa verde si fertil, sub soarele care indrazneste tot mai mult. Si omul prinde mai multa energie, mai cu seama ca in luna iunie ziua este cea mai lunga de peste an. Se zice ca e bine ca tinerii sa faca nunta in iunie, caci acum se leaga cele mai trainice casnicii (la romani, zeita Juno e protectoarea femeilor casatorite si a familiei). Si de n-am fi asa de indragostiti de luna aceasta, ziceti drept, am fi putut oare s-o alintam Ciresar si Ciresel, de parca ne-ar fi amanta?!

Dac-ar fi posibil, am trai toata luna numai cu cirese si capsuni, ca tot vorbeste lumea ca-i timpul de diete si cure de detoxifiere. Hai si-o salata de rosii tuguiate cu branza sarata, cum mancam pe vremuri la casele unchesilor si-ale matusilor de la tara. Insa de cum dam buzna in piata si ne izbim de miresmele gradinilor din toata lumea, devine clar ca-i rost de o dieta infinit mai variata. Caci in iunie putem aduce toate salatele lumii in bucataria noastra si toate gusturile pamantului in farfurie.

Un ingredient-cheie, pus sau luat, poate transforma o salata obisnuita intr-o combinatie unica si invers. Adaugati cateva cubulete de branza feta si masline in salata de rosii, castraveti si ceapa si-ati pus de o salata greceasca. O alta combinatie mediteraneana, dar cu gust de “dolce far niente”, e salata cu rosii, mozzarella si busuioc, servita cu focaccia calda si ulei de masline. Iar cea mai racoroasa salata vine tocmai din desert: tabouleh, salata libaneza pe baza de patrunjel tocat marunt, cu ceapa si rosii, lucind a ulei de floarea-soarelui, care se serveste de la frigider, ca aperitiv sau langa carnuri la gratar. Daca vi se pare ca nu tin de foame, bagati de seama ca orice salata poate deveni o masa consistenta: adaugati bucati de ton in apa sau ulei vegetal, piept de pui la gratar, ou fiert, somon afumat, legume la gratar, cartofi fierti, crutoane, seminte de floarea-soarelui, caju, migdale… Sa mai zicem? Combinatii sunt multe, atat de multe incat am putea manca numai salate toata luna lui Ciresar si la final ne-am gasi multumiti. Si mai supli. Si mai sanatosi.

Micile farfurii, marile bucurii

A fost odata ca niciodata… ziua tuturor copiilor. De 1 iunie, am auzit, e zi libera la surprize gustoase si cadouri mari pentru cei mai mici. De ziua lor speciala, avem cateva idei delicios de sanatoase, cu care sa ii rasfatam.

Ziua copiilor se cunoaste de dimineata, caci micile desfatari pornesc de la micul dejun. Pregatiti-le celor mici gustarea preferata, aranjata cat mai creativ in farfurie. Doua oua mititele prajite in ulei inflacarat, cu o maslina in centru si o felie de paine pe post de gura si… “uite, mami, micul dejun zambeste!” Adaugati o rosie cherry taiata in doua, ca sa tina loc de urechi, si doua frunze de verdeata ca sprancene. Uite-asa ascundem sanatatea in bucate.

Fetisoara zambitoare poate prinde multe forme. Cum e clatita americana, dupa aceasta reteta, cu ochi aurii de banana si gura de capsuna, cateva mure sau coacaze in loc de sprancene. Azi nu-i zi de refuzat placeri copilaresti, drept urmare nu puteti lasa clatita dezgolita, fara strop de miere, gem sau sirop de artar, ce-i place prichindelului mai mult. Cu rabdare multa si-un pic de creativitate, puteti colora farfuria cu banane dansatoare (banana cu manute de mere si picioruse de pere), fluturi din cirese cu aripi de para sau ursuleti din banane si capsuni, pictati cu cereale si iaurt.

Pregatiti din timp gustarile pentru iesirea in parc, originale si consistente, ca sa dea super-puteri eroilor osteniti de-atata joaca. Puneti in cosuletul pentru picnic sandviciuri mititele cu somon sau carne de curcan, cascaval si verdeturi. Cateva fursecuri, pregatite de sambata (caci duminica-s Sfintele Rusalii si-i bine sa nu pornim cuptorul) si colorate curcubeu or sa-i fascineze pe cei mici. Fiti precauti insa si pregatiti cateva delicii in plus, pentru ca gustarile de picnic vor atrage toti micii curiosi de pe terenul de joaca. Mai spre seara, imbiati-i pe copii cu o supa lejera cu paste in forma de animale, pe care le gasiti in mai toate supermarket-urile.  Si de-i mai tin puterile, incheiati ziua cu desene animate sau povesti nemuritoare, pana-i fura somnul dulce. “Si-au trait fericiti pana la adanci batraneti…”.