Categorie: Bucataria

Posturile de peste an sunt prilej de mancaruri sanatoase, care sa nu ingreuneze trupul. De cand ne stim, am tot auzit ca maicutele pot gati cele mai gustoase mancaruri de post si ca-i neaparat sa ajungi o data la una dintre mesele lor sfintite. Prin manastiri invaluite de miros de ulei ars de candela si tamaie, maicutele blagoslovesc parca legumele pe care le presara in ceaune. Bucatariile modeste prind miresme de ciorbe si tocanite de post, un tribut adus credintei nesmintite. Zarzavaturile-s culese din gradina manastirii, ordonata si-ngrijita de parca buruiana nu creste aici dinadins.

Fara sa zaboveasca prea mult printre cele lumesti, maicutele pun pe masa de fiecare data, intr-un fel numai de ele stiut, mancaruri cu gust curat. Unii spun ca mancarea de la manastire e chiar mai buna decat preparatele “de dulce”. O fi de la ceaunele mantuite cu-atatea ciorbe si legume inabusite sau de la rabdarea cu care e ispasita de pamant si coji fiecare leguma. Poate ca-i de la apa de izvor turnata fix cat e nevoie sau de la orele dinaintea cinei, cand totu-i curat si mancarea fierbe in tihna. E un soi de liniste ce se-asterne peste lacas, dupa ce fiecare maicuta si-a ispravit treaba si masa-i gata sa primeasca oaspetii.

Ospatul manastiresc se face cu ciorba de legume:  cartofi, ceapa, fasole, stevie, loboda, conopida, invartite in ulei incins, acoperite cu apa sau bors si dezmierdate cu verdeata din belsug. In tocana manastireasca, fiarta domol la tuci, maicutele leaga un buchet de arome cu ceapa, rosii, ardei gras si cartofi, udate cu un pahar de vin alb sfintit. Alteori, felul principal sunt sarmalele cu mamaliguta sau pilaful, servit langa mancare de spanac sau urzici. Sote-uri de morcovi si ciuperci, mancaruri de fasole si linte, tocane de bureti si ghebe  alese cu grija din padurile apropiate. In sfarsit, mesenii se indulcesc cu prune uscate sau mere coapte cu nuci, cu gogosi sau placinte cu aluaturi simple. Iar vinurile create cu smerenie vor fi clatind triumfal, la ceas de mare sarbatoare, gurile si spiritul prea-cuviosilor, ce vor pastra cu sfintenie si d’aci incolo tainele desfatarilor culinare de zi cu zi.

Lasata secului incepe in lunea dupa Duminica Tuturor Sfintilor, la sase zile dupa Rusalii si marcheaza miezul verii agrare, adica inceputul secerisului. La drum de seara incep sa apara “luciri plapande” printre ierburi. Semn ca am intrat in postul Sanpetrului. De pe la cei batrani am aflat de povestea licuricilor, nascuti din scanteile iscate de pocnetul biciului Sfantului Petru, ocrotitori ai celor ce ratacesc pe drumuri de munte si prin paduri umbroase. E vremea cand tac si cucul si privighetoarea din cantat, pesemne ca tin si ei un fel de post. E vremea cand parca iti vine firesc sa fii mai cumpatat.

Si nu-i vorba de cumpatare in ale muncii, ca doar ogorul n-asteapta sa treaca postul, ci de mai multa bagare de seama la ce gandim si cum ne purtam. Dar mai ales la ce mancam. Cand esti in post n-ar trebui sa ai ochi pentru carne, pentru lactate, oua si peste. Cam pentru toate acele lucruri care iti dau vigoarea in restul zilelor, sa treci peste toate bunele si relele vietii. Si-apoi pentru un “carnivor” adevarat, e greu sa te deprinzi cu gustarile usoare, ce le-ai mancat si in jumatate de ora ti-e iarasi foame. Dar pentru asa pricina, s-a inventat un leac. Venit de departe, de prin Asia, sub forma unei plante deopotriva ridicata in slavi de unii si criticata in amanunt, de altii. Iubita la culme de vegetarieni si comentata cu jumatate de gura de carnivori. E clar, de-acum ca vorbim de soia. Planta cea mai iubita de asiatici si chiar declarata sacra, cu mai bine de 5000 de ani in urma. E limpede, ca japonezii si chinezii au avut timp berechet sa se tot bucure de ea, ajungand chiar sa o alinte “carnea fara oase” sau “vita chinezeasca”. Dar mai tarziu, a ajuns si pe la noi, cu toate ca abia prin secolul 19. Si chiar de o cultivam si noi de ceva vreme, oamenii tot nu s-au deprins prea bine cu ea. Poate doar grupuri razlete de vegetarieni si de vegani, inamorati de tot ce iese din pamant si nu prea multi din categoria celor care sunt mai atenti la sanatate. Sa fie de vina gustul?

Daca o fi sa-i intrebam pe vegetarieni, soia e mancarea perfecta. Cu mai multe proteine, chiar si decat carnea, gustoasa si nemaipomenit de generoasa cu felurile de preparare. Schimbatoare cat sa fie mereu noua, o poti manca sub forma de seminte, snitel, friptura, tofu sau chiftele. Te gandesti poate la un carnacior de soia, rumenit in cativa stropi de ulei. Sau poate la vreo salata combinata cu celebrul sos de soia, recunoscut pe intregul mapamond. Mai zic ca e intesata cu vitamine si chiar de ajutor pentru sistemului imunitar.

Cu gustul insa, zic “carnivorii”, iti trebuie timp de acomodare. Si ce-ar parea un rasfat pentru un vegetarian, se poate sa fie un supliciu pentru ceilalti. Majoritatea iubitorilor de carne simpatizeaza un alt fel de preparate. Ospaturi generoase dupa care abia te mai ridici de la masa. Bunatati cu piele crocanta si cu ceva mai multa savoare. “Leguma de Ignat”, ii zic unii, convinsi ca cea mai buna leguma, e porcul.

Si ca sa dezlegati misterul, ar merita macar acum in zilele de post sa o incercati. S-ar putea sa va placa chiar si sa o treceti pe lista ingredientelor obisnuite din bucatarie. Ba chiar ati putea sa ii pacaliti si pe cei ai casei cu cate-un preparat, ce pare a contine carne. Si-apoi, luati aminte de la un vegetarian declarat, e buna macar din cand in cand, cate o dieta cu soia. Ca se ingrijeste de vasele sanguine si artere, precum ii ocrotesc licuricii Sanpetrului pe cei rataciti.

O fi romanul mare consumator de ulei, dar de cauti atent prin bucataria lui, n-ai sa gasesti vreo inventie magica legata de ulei. Vreo combinatie traznita de ierburi cu legume aromate, puse de cu timp in ulei fin. De verdeturi taiate marunt sau vreun ardeias inflacarat combinat cu dafin. Dar pentru asa pretext sa tragem o privire prin ograda vecinilor nostri mai inventivi, grecii, priceputi nevoie mare in ale uleiului aromat.

Ca sa faceti un ulei aromat, va trebuie cateva ingrediente simple si multa rabdare. Acum felurile or fi multe si poate nici noi nu le-om sti pe toate. Dar mai pe gustul bucatariei noastre s-ar potrivi sa fie cu verdeturi si legume, ce cresc pe langa casa.

Pentru un ulei piscator, numai bun de pus la sosuri, va trebuie cativa ardei iuti bine, piper boabe si dafin. Puneti intr-o sticla sau un recipient pe care il puteti inchide bine, uleiul preferat, ardeiul intreg, cateva foi de dafin si piperul. Daca suneti mare iubitor de piper, opriti cateva boabe si frangeti-le sub manerul cutitului inainte sa le puneti in sticla, pentru mai multa aroma. Merge cu piper negru si rosu, dupa cum va place mai mult. Inchideti bine sticla si lasati-o macar vreo doua saptamani sa stea la macerat.
Daca va ganditi la salate, uleiul trebuie sa fie racoritor. Cateva frunze de busuioc, doua-trei fire de marar, ar merge si menta, poate si-un pic de oregano. Aici punem mai intai frunzele bine spalate si un pic fragezite cu mana, ca sa dea mai multa aroma, in sticla sau recipientul ales. Abia apoi turnati uleiul si tot asa, lasati-l vreo doua-trei saptamani.

La uleiul cu usturoi, bun la toate, e clar ce ne trebuie. Cativa catei mari, vreo trei-patru mai exact, sunt de ajuns. Unii prefera sa puna usturoiul cu tot cu coaja si doar spalat bine. Dar pentru un gust mai puternic, dezbracati cateii de coaja si puneti-i in ulei, tot vreo doua-trei saptamani.
Si cand s-o face uleiul, mancarea o sa prinda alt gust si parfum. Ori mai aromate ori mai picante, felurile or sa va mearga mai bine la suflet. Si sa nu va mirati daca or sa intrebe toti ai casei ce-ati adaugat in plus la bucate, curiosi de aromele noi.